Becquerel, (Antoine-) Henri

(15.12.1852, Paris, Franţa -25.08.1908, Le Croisic)

Fizician francez.

Bunicul său, Antoine-Cesar (1788-1878), a fost unul dintre părinţii electrochimiei, iar tatăl său, Alexandre-Edmond (1820-1891), a făcut studii importante asupra fenomenelor luminoase.

Henri a studiat materialele fosforescente, precum şi compuşii de uraniu, folosindu-se în experimentele sale de fotografii. Este cunoscut pentru descoperirea radioactivităţii, ca urmare a observării faptului că elementul uraniu (într-o probă de pehblendă) emitea raze invizibile care puteau impresiona o placă fotografică.

Raportul său din 1901 asupra unei arsuri provocate de o probă de radiu a lui Marie Curie, pe care el o purta în buzunarul de la vestă, a condus la cercetări ale fizicienilor şi, în cele din urmă, la folosirea în medicină a substanţelor radioactive.

În 1903, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru fizică, alături de familia Curie. În cinstea sa, unitatea de măsură a radioactivităţii se numeşte becquerel (Bq).

Beckwourth, Jim născut James Pierson Beckwith

(26.04.1798, Virginia, SUA -cca 1867, Denver, Colorado)

Montaniard american.

Născut sclav în Virginia, fiul unui alb şi al unei sclave, a fost luat de tatăl său în St. Louis şi eliberat. Între 1823-1824, s-a angajat în expediţii comerciale prin Munţii Stâncoşi. S-a căsătorit cu o serie de femei indiene şi a trăit printre indienii crow timp de aproape şase ani.

În timpul goanei după aur (1848), a iniţiat o rută prin Sierra Nevada. În California, l-a întâlnit pe Thomas D. Bonner care în 1865 a publicat multe dintre povestirile şi amintirile lui Beckwourth.

Becknell, William

(cca 1796, comitatul Amherst, Virginia, SUA -30.04.1865, Texas)

Comerciant american. Stabilit în Missouri, a făcut comerţ cu regiunile din SV. În 1821, când a fost ridicată prohibiţia spaniolă de a face comerţ cu New Mexico, a urmat ruta obişnuită, prin Munţii Stâncoşi, spre Santa Fe, unde şi-a vândut marfa cu un profit foarte mare.

Anul următor, a iniţiat o nouă rută prin munţii de la NE de New Mexico, care a devenit cunoscută sub denumirea de ruta Santa Fe. S-a mutat în Texas prin anii 1830, luptând pentru independenţa acestuia.

Beckmann, Max

(12.02.1884, Leipzig, Germania -27.12.1950, New York, New York, SUA)

Pictor expresionist şi grafician german.

A studiat la Academia din Weimar. În 1903 s-a alăturat grupării berlineze Sezession. Experienţa sa de cadru medical în Primul Război Mondial i-a schimbat viziunea asupra vieţii, opera sa devenind plină de imagini înspăimântătoare, fiind folosite culori deliberat respingătoare şi forme neregulate.

El însuşi îşi considera opera o combinaţie de realism brutal şi comentariu social. În 1933, naziştii i-au declarat lucrările „degenerate” şi l-au forţat să demisioneze din funcţia de profesor la Şcoala de Artă Stadel din Frankfurt. În 1937 a fugit la Amsterdam, iar în 1947 s-a mutat în America, unde a predat în St. Louis şi New York.

Beckford, William

(29.09.1760, Londra, Anglia -02.05.1844, Bath, Somerset)

Iubitor de artă, romancier şi excentric englez.

Este cunoscut pentru romanul său gotic Vathek (1786), despre un amator de plăceri lipsit de măsură, care construieşte un turn atât de înalt, încât îl provoacă pe Mahomed din cer, cauzând astfel propria-i cădere în regatul prinţului întunericului; deşi scrisă într-un stil neuniform, povestea este plină de invenţii şi detalii ciudate.

Beckford şi familia sa au fost siliţi să plece din Anglia timp de zece ani, în urma unui scandal în care era implicat un tânăr. La întoarcerea în patrie, a construit abaţia Fonthill, cea mai îndrăzneaţă clădire din timpul Renaşterii gotice engleze, al cărei turn (înalt de 82 m) s-a prăbuşit ulterior de mai multe ori.

Beckett, Samuel (Barclay)

(13.047.1906, Foxrock, Comitatul Dublin, Irlanda – 22.12.1989, Paris, Franţa)

Autor, critic şi dramaturg, laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1969).

A scris în franceză şi în engleză şi este celebru pentru piesele sale, în special Aşteptându-l pe Godot (En attendant Godot, 1952).

Viaţa

Samuel Beckett s-a născut într-o suburbie din Dublin.

Ca şi colegii săi de breaslă George Bernard Shaw, Oscar Wilde şi William Butler Yeats, provenea dintr-un mediu protestant anglo-irlandez. La 14 ani s-a înscris la Şcoala Regală Portora, în actuala Irlandă de Nord, şcoală destinată reprezentaţilor clasei mijlocii de anglo-irlandezi.

Între 1923 şi 1927 a studiat limbi romanice la Trinity College din Dublin, unde a obţinut diploma de licenţă. După o scurtă perioadă petrecută ca profesor în Belfast, a devenit lector de engleză la Şcoala Normală Superioara din Paris, în 1928. Acolo l-a cunoscut pe James Joyce, scriitorul irlandez autoexilat, autorul controversatului şi ultramodernului roman şi s-a alăturat grupului său.

Dar, contrar relatărilor repetate adesea, nu a lucrat niciodată ca secretar al lui Joyce. S-a întors în Irlanda în 1930 pentru a ocupa un post de lector de franceză la Trinity College, dar şi-a dat demisia după doar patru semestre, în decembrie 1931, şi a pornit într-o călătorie fără odihnă din Londra, în Franţa, Germania si Italia.

În 1937 a hotărât să se stabilească la Paris. (Această perioadă din viaţa lui Beckett este descrisă cu însufleţire în epistolarul dintre 1929 şi 1940 şi din care o mare parte a fost publicat pentru prima dată în 2009.)

În calitate de cetăţean al unei ţări neutre în Al Doilea Război Mondial, a reuşit să rămână acolo şi după ocuparea Parisului de către germani, dar s-a alăturat unui grup de rezistenţă în 1941. Când a aflat, în 1942, că unii membri ai grupului său fuseseră arestaţi de către Gestapo, s-a ascuns imediat şi, în cele din urmă, s-a mutat într-o parte neocupată a Franţei. Până la eliberarea ţării şi-a câştigat existenţa lucrând pământul.

În 1945 s-a întors în Irlanda, dar s-a angajat ca voluntar în cadrul Crucii Roşii irlandeze şi s-a întors în Franţa ca interpret într-un spital militar din Saint-Lo, Normandia. În iarna lui 1945 a revenit, în sfârşit, la Paris şi a primit medalia Croix de Guerre pentru eforturile sale în cadrul Rezistenţei.

Cele mai importante opere

A urmat o perioadă de creativitate intensă, cea mai roditoare şi concentrată perioadă din viaţa lui Beckett.

Relativ puţinele sale apariţii editoriale de dinainte de război cuprindeau două eseuri despre Joyce şi romancierul francez Marcel Proust. Volumul Mai mult ţepe decât şuturi (More Pricks Than Kicks, 1934) cuprindea 10 povestiri care descriau episoade din viaţa unui intelectual din Dublin, Belacqua Shuah, iar romanul Murphy (1938) vorbeşte despre un irlandez din Londra care fuge de fata cu care urma să se căsătorească pentru a duce o viaţă de meditaţie ca asistent medical într-un institut psihiatric. Cele două plachete de poezii ale sale au fost Whoroscope (Whoroscope, 1930), un poem despre filozoful francez Rene Descartes, şi culegerea Oasele ecoului (Echo’s Bones, 1935). Câteva nuvele şi poeme au fost publicate în diverse periodice.

A scris romanul Vis despre femei de la frumoase la mediocre (Dream of Fair to Middling Women) la mijlocul anilor 1930, care a rămas neterminat şi nu a fost publicat decât în 1992. În cursul anilor în care s-a ascuns în Franţa neocupată, Beckett a mai scris un roman Watt (Watt), publicat abia în 1953.

După întoarcerea la Paris, între 1946 şi 1949, a scris mai multe povestiri, cele mai importante naraţiuni în proză Molloy (1951), Malone moare (Malone meurt, 1951) şi Cel ce nu poate fi numit (L’Innommable, 1953) şi două piese de teatru, piesa în trei acte Eleutheria şi Aşteptându-l pe Godot (En attendant Godot).

Dar aceste lucrări au văzut lumina tiparului de-abia în 1951. După numeroase refuzuri, Suzanne Deschevaux-Dumesnil (ulterior, doamna Beckett), partenera de o viaţă a lui Beckett, a reuşit să găsească un editor pentru Molloy. Când această carte a înregistrat şi un succes comercial modest şi a fost primită cu entuziasm de criticii francezi, acelaşi editor a scos şi celelalte două romane şi Aşteptându-l pe Godot.

Succesul uimitor al acestei piese la micul Theâtre de Babylone din Paris, din ianuarie 1953, a marcat începutul celebrităţii mondiale pentru Beckett. El a continuat să scrie, dar mai lent decât în anii imediat postbelici. Piesele de teatru pentru scenă şi radio şi câteva lucrări în proză i-au ocupat o mare parte din timp. Beckett a locuit în continuare la Paris, dar cea mai mare parte a procesului de creaţie s-a desfăşurat într-o căsuţă izolată din valea Marnei, la mică distanţă de Paris. Devotamentul total faţă de arta sa a ajuns să-l determine să evite orice publicitate personală, apariţiile la radio sau la televizor şi toate interviurile jurnalistice.

Când, în 1969, a primit Premiul Nobel pentru literatură, l-a acceptat, dar a refuzat să călătorească la Stockholm pentru a evita discursul public din cadrul ceremoniei. Scrierile lui Beckett dezvăluie erudiţia sa imensă. Opera sa este plină de aluzii subtile la o multitudine de surse literare, precum şi la nenumăraţi filozofi şi teologi.

Gândirea lui Beckett a fost influenţată de poetul italian Dante, de filozoful francez Rene Descartes şi de filozoful olandez din sec. XVII Arnold Geulincx— elev al lui Descartes care a discutat felul în care interacţionează laturile fizice şi spirituale ale omului – şi, în sfârşit, de colegul său irlandez şi prieten respectat, James Joyce. Dar, pentru a înţelege lucrările lui Beckett, nu este esenţial să recunoaştem toate aluziile literare, filozofice şi teologice.

Ideea larg răspândită, promovată de presa populară, conform căreia lucrările lui Beckett abordează în primul rând latura sordidă a existenţei umane, cu vagabonzi şi ologi care trăiesc în tomberoane de gunoi, este fundamental greşită. El a descris oameni aflaţi în astfel de situaţii extreme nu pentru că îl interesau aspectele sordide şi maladive ale vieţii, ci pentru că se concentra pe aspectele esenţiale ale experienţei umane.

Temele centrale într-o parte atât de mare a literaturii mondiale – relaţiile sociale între indivizi, comportamentele şi proprietăţile lor, luptele pentru rang şi poziţie sau pentru cucerirea obiectelor sexuale – îi apăreau lui Beckett drept simple concretizări externe ale existenţei, aspecte accidentale şi superficiale care maschează problemele de bază şi anxietatea fundamentală a condiţiei umane.

Întrebările esenţiale pentru Beckett păreau a fi: Cum ne putem împăca sufleteşte cu faptul că, fără a fi cerut asta vreodată, am fost aruncaţi în lume, forţaţi să existăm? Şi cine suntem noi, care este adevărata natură a fiinţei noastre? Ce înseamnă pentru un om să spună „eu”?

Ceea ce pare la prima vedere o concentrare asupra sordidului se dovedeşte astfel a fi o încercare de a înfrunta cele mai importante aspecte ale condiţiei umane. Cele două personaje din Aşteptându-l pe Godot, de exemplu, sunt numite frecvent vagabonzi de către critici, deşi Beckett nu i-a descris niciodată astfel. Ei sunt două fiinţe umane în cea mai fundamentală situaţie umană, aceea de a exista în lume fără a şti pentru ce sunt acolo.

Pentru că omul este o fiinţă raţională şi nu poate concepe că faptul de a fi aruncat într-o situaţie oarecare este sau ar putea fi complet lipsit de sens, cei doi presupun în termeni vagi că prezenţa lor în lume, reprezentată de o scenă goală cu un copac solitar, trebuie să se datoreze faptului că aşteaptă pe cineva. Dar nu au nici o dovadă concretă că această persoană, pe care o numesc Godot, a stabilit vreodată o astfel de întâlnire – sau chiar că el există cu adevărat.

Aşteptarea lor răbdătoare şi pasivă este prezentată de Beckett în contrast cu drumurile iraţionale şi la fel de lipsite de sens care umplu existenţa unui al doilea cuplu de personaje. În cea mai mare parte a literaturii dramatice, personajele urmăresc obiective bine definite, căutând putere, bogăţie, căsătoria cu un partener dezirabil sau ceva de genul acesta. Dar, odată ce şi-au atins aceste obiective, au reuşit ei sau publicul lor să se apropie de răspunsurile la întrebările fundamentale pe care le formulează Beckett?

Reuşeşte eroul, după ce şi-a câştigat doamna inimii, să trăiască într-adevărat fericit până la adânci bătrâneţi? Acesta este, aparent, motivul pentru care Beckett a ales să ignore ceea ce el considera probleme neesenţiale şi să înceapă de unde se întrerupeau celelalte texte.

Această dezgolire a realităţii până la esenţa sa nudă este motivul pentru care demersul lui Beckett ca scriitor se îndrepta spre o şi mai mare concentrare şi concizie. Primele sale două opere de ficţiune narativă, Mai mult ţepe decât şuturi şi Murphy abundă în detalii descriptive. În Watt, ultimul dintre romanele scrise în engleză, ambianţa încă poate fi recunoscută ca fiind irlandeză, dar cea mai mare parte a acţiunii se desfăşoară într-o lume ireală şi profund abstractă. Watt, personajul, se angajează în serviciul unui misterios domn Knott, lucrează o perioadă pentru acest şef fără a-l întâlni vreodată faţă în faţă, apoi este concediat. Alegoria cu viaţa omului trăită în mijlocul necunoscutului este evidentă.

Cele mai multe dintre piesele lui Beckett se desfăşoară tot la un nivel abstract similar. Piesa într-un act Sfârşit de partidă (Fin de partie, 1957) descrie dezintegrarea relaţiei dintre un stăpân, Hamm, şi servitorul său, Clov.

Ei locuiesc într-o structură circulară, cu două ferestre înalte – poate imaginea interioară a unui craniu uman. Acţiunea poate fi interpretată ca un simbol al dezintegrării personalităţii umane în ceasul morţii, ruperea legăturii dintre latura spirituală şi cea fizică a omului. În Ultima bandă a lui Krapp (Krapp’s Last Tape), piesă într-un act jucată în premieră în 1958, un bătrân ascultă mărturisirile pe care le înregistrase în anii de dinainte şi mai fericiţi. Acest lucru simbolizează caracterul enigmatic al sinelui, fiindcă pentru bătrânul Krapp vocea mai tânărului Krapp este cea a unui om complet străin. Cum ar putea atunci cei doi Krapp si fie consideraţi aceeaşi persoană?

În Zile fericite (Happy Days, Oh les beaux jours, 1961), o femeie, care se scufundă la propriu tot mai adânc în pământ, continuă să flecărească despre aspecte triviale ale vieţii. Cu alte cuvinte, poate că, pe măsură ce se apropie de moarte, omul se preface, în continuare, că viaţa va merge mai departe în mod normal pentru totdeauna.

În trilogia de naraţiuni în proză – care nu sunt romane în sensul strict al cuvântului, conform accepţiunii generale – Molloy, Malone moare şi Cel ce nu poate numit, precum şi în culegerea Povestiri și texte fără niciun scop (Stories and Texts for Nothing, 1967), Beckett a pus problema identităţii sinelui uman privit, cum ar veni, din interior.

Această problemă fundamentală, simplu spus, constă în faptul că atunci când spun „Eu scriu” vorbesc despre mine însumi, o parte din mine descriind ce face o altă parte din mine. Sunt atât observator, cât şi obiectul pe care îl observ. Care dintre cele doua dimensiuni este adevăratul „eu”? În naraţiunile în proză, Beckett a încercat să urmărească această esenţă inefabilă a sinelui care, pentru el, se manifesta printr-un flux continuu de gânduri şi de observaţii asupra sinelui. Întreaga existenţă a unei persoane, conştiinţa sa despre sine ca fiinţă din lume, poate fi privită drept un flux de gânduri.

Maxima Cogito ergo sum reprezintă punctul de plecare al filozofului preferat al lui Beckett, Descartes: „Gândesc, deci exist”. Pentru a surprinde esenţa existenţei, Beckett a încercat să redea esenţa fluxului de conştiinţă (stream of consciousness) care constituie fiinţa unui om. Iar ceea ce a descoperit era un cor mereu în mişcare de observatori sau povestitori care, imediat ce erau observaţi, deveneau, la rândul lor, obiect al observaţiei sub ochiul unui nou observator.

Molloy şi Moran, de exemplu, urmăritul şi urmăritorul din prima parte a trilogiei, reprezintă exact un astfel de cuplu de observator şi observat. Malone, în cea de-a doua parte, îşi petrece timpul în vreme ce moare inventând poveşti despre oameni care, în mod evident, reprezintă aspecte ale propriului sine.

Cea de-a treia parte atinge problema de bază. Vocea îi aparţine unei persoane care nu poate fi numită şi nu este clar dacă acea voce vine de dincolo de mormânt sau dintr-un purgatoriu dinainte de naştere. Pentru că nu putem concepe inexistenţa conştiinţei noaste – „Nu pot fi conştient de faptul că am încetat să exist” -drept urmare, conştiinţa este deschisă spre infinit la oricare capăt. Acesta este şi subiectul piesei de teatru Piesă (Play, jucată pentru prima dată în 1963), care ilustrează ultimele clipe din viaţa a trei personaje care au fost prinse într-un trivial triunghi amoros în timpul vieţii, prelungit în eternitate.

Umor şi măiestrie artistică

Deşi Beckett abordează curajos misterul fundamental şi disperarea existenţei umane, el a fost, în esenţă, un scriitor plin de umor.

Într-o farsă franceză, râsul este declanşat de eforturile frenetice şi, de regulă, eşuate, de a obţine o trivială satisfacţie sexuală. În operele lui Beckett, la fel, recunoaşterea trivialităţii şi inutilităţii finale a eforturilor umane, în cea mai mare parte a lor, are darul de a-l elibera pe spectator de îngrijorările legate de obiective futile şi lipsite de sens, având astfel un efect eliberator.

Râsul se naşte din observarea preocupării pompoase şi infatuate faţă de ambiţii iluzorii şi dorinţe zadarnice. Departe de a fi întunecat şi deprimant, efectul după citirea sau vizionarea lui Beckett este unul de eliberare catarctică, obiectiv la fel de vechi ca teatrul însuşi.

Din punct de vedere tehnic, Beckett a fost un maestru al artei sale, dotat cu un simţ impecabil al formei. Molloy şi Aşteptându-l pe Godot, de exemplu, sunt construite simetric, în două părţi care se reflectă reciproc ca imaginile în oglindă.

În scrierile sale pentru radio sau televiziune, Beckett şi-a dovedit din nou capacitatea de a surprinde intuitiv şi genial caracterul esenţial al tehnicilor specifice. Piesele radiofonice, cum ar fi Toţi cei care cad (AII That Fall, 1957), sunt modele de utilizare combinată a sunetului, muzicii şi textului. Scurta piesă pentru televiziune Spune, Joe! (Eh Joe!, 1967) exploatează posibilitatea camerei de filmat de a crea prim-planul unui chip uman şi caracterul particular al scenelor dramatice pe micul ecran. În sfârşit, scenariul de film Film (Film, 1967) creează o secvenţă de neuitat de imagini ale sinelui observat, care încearcă să scape de sub ochiul propriului observator.

Operele mai târzii ale lui Beckett au manifestat o tendinţă spre concentrare şi scurtime extremă. Vino-du-te (Come and Go, 1967), piesă scurtă sau „piesuliţă”, cum o numea el, cuprinde doar 121 de cuvinte, care sunt rostite de cele trei personaje. Fragmentul de proză Puțintime (Lessness) este format din doar 60 de propoziţii, fiecare apărând de două ori.

Seria Acte fără cuvinte (Acts Without Words) reprezintă exact ceea ce se spune în titlu, iar una dintre ultimele sale piese, Cântec de leagăn (Rockaby), durează 15 minute. O astfel de concizie nu e decât expresia hotărârii lui Beckett de a-şi reduce textele la esenţial, de a nu irosi cuvintele pe fleacuri.

Becket, Sfântul Thomas sau Thomas a Becket

(/?/1118, Cheapside, Londra, Anglia – 29.12.1170, Canterbury, Kent; canonizat în 1173; sărbătorit la 29 decembrie)

Arhiepiscop de Canterbury (1162-1170).

Fiul unui comerciant normand, a fost cancelar al Angliei (1155-1162) în timpul lui Henric II, căruia i-a câştigat încrederea totală. Administrator strălucit, diplomat şi strateg militar, l-a ajutat pe rege să consolideze puterea regală.

Respingând reforma gregoriană, care susţinea autonomia bisericii, Henric spera să recâştige controlul regalităţii asupra bisericii, numindu-l pe Becket arhiepiscop de Canterbury în 1162. Acesta şi-a asumat cu devotament noile sarcini şi s-a opus puterii regale exercitate asupra bisericii, cerând mai ales ca ofensele aduse preoţilor să fie judecate în cadrul unor tribunale ale bisericii.

Regele a promulgat Constituţiile de la Clarendon (1164), proclamând drepturile regale asupra bisericii şi chemându-l în judecată pe arhiepiscop. Becket a fugit în Franţa, unde a rămas în exil până în 1170, când s-a întors în Canterbury. A fost ucis în catedrala oraşului de patru cavaleri ai lui Henric. Mormântul său a devenit un loc de pelerinaj.

Becker, Gary S(tanley)

(n. 02.12.1930, Pottsville, Pennsylvania, SUA)

Economist american.

A studiat la Universitatea Princeton şi la Universitatea din Chicago. Ca profesor la Universitatea Columbia şi la Universitatea din Chicago, a aplicat metodele economiei asupra aspectelor comportamentului uman, considerate până atunci ca ţinând de sociologie şi demografie.

În Capitalul uman (Human Capital, 1964) şi Tratat asupra familiei (A Treatise on the Familiy, 1981), a lansat teoria conform căreia alegerile economice raţionale, bazate pe interesul personal, guvernează cele mai multe activităţi umane, chiar şi pe cele aparent neeconomice, precum formarea familiilor. I-a fost decernat Premiul Nobel în 1992.

Becker, Boris (Franz)

(n. 22.11.1967, Leimen, Germania de Vest)

Jucător de tenis german.

A renunţat la şcoală în clasa a zecea pentru a se dedica tenisului. În 1985, a devenit cel mai tânăr câştigător (la 17 ani) al titlului de la Wimbledon şi cel mai tânăr jucător care a cucerit un turneu de grand slam, precum şi primul german care a câştigat titlul fără a lua stimulente.

A câştigat la Wimbledon în 1986 şi în 1989, cucerind şi alte titluri la simplu la US Open în 1989 şi la Australian Open în 1991 şi 1996.

Beckenbauer, Franz

(n. 11.09.1945, Munchen, Germania)

Jucător de fotbal german.

Este considerat inventatorul poziţiei moderne de libero. Poreclit „Der Kaiser”, Beckenbauer este singurul care a câştigat Cupa Mondială atât în calitate de căpitan, cât şi de manager al echipei (1974 şi 1990).

Cea mai mare parte a carierei de fotbalist şi-a petrecut-o la echipa Bayem Munchen (1958-1977), în calitate de căpitan, câştigând trei Cupe ale Campionilor Europeni (1974-1976) şi patru titluri naţionale. A fost ales Jucătorul European al Anului în 1972 şi 1976.

După unele eşecuri înregistrate la New York şi la Hamburg, în 1984 s-a retras din cariera de jucător, orientându-se spre poziţia de manager.