Animaţia contemporană

La un secol de la naşterea sa, animaţia continuă să evolueze.

Cele mai palpitante transformări se regăsesc în două direcţii distincte: anime („animaţie”) în Japonia şi desenele animate de televiziune de la orele de vârf din Statele Unite. O explozie a stilului nuvelistic dens al benzilor desenate japoneze de tip manga şi tehnicile la preţ redus, dezvoltate pentru producţiile de televiziune în animaţii precum Prinţesa Morumoke (Princesse Mononoke, 1997) a lui Hayao Miyazaki, sunt echivalentul modern al aventurilor populare filmate cândva de Kenji Mizoguchi (Cei 47 de samurai ronin – Genroku Chushingura, 1941) şi Akira Kurosawa (Garda de corp – Yojimbo, 1961).

Albastrul perfect (Perfect Blue, 1997) al lui Satoshi Kon sugerează primele filme din noul val japonez ale regizorului Nagisa Oshima, cu explorarea violentă a personalităţii deformate de media. Animaţia de televiziune din Statele Unite, care a debutat în anii 1950 cu William Hanna şi Joseph Barbera (Ursul Yogi – Yogi Bear, Aventuri din Epoca de Piatră – The Flintstones), a fost ani buni sinonimă cu tehnicile primitive şi cu scenariile neglijente.

Dar, odată cu debutul seriei Familia Simpson (The Simpsons), animaţia de televiziune a devenit un fel de porta-voce pentru comentarii sociale caustice sau pentru sinceritatea absurdă (Ren şi Stimpy – Ren and Stimpy, al lui John Kricfalusi), ceea ce a fost prea agresiv subliniat pentru realismul acţiunilor live. Când Beavis şi Butt-Head (Beavis and Butt-Head) ai lui Mike Judge au debutat în reţeaua MTV în 1993, canalul de muzică rock prin cablu a descoperit că desenele animate puteau să forţeze limitele cenzurii cum nu putea nici o altă producţie de televiziune.

Trey Parker şi Matt Stone au urmat succesul lui Judge în 1997 cu South Park, o serie ce are ca protagonişti nişte puşti spurcaţi la gură care cresc în Vestul Mijlociu american şi este redată într-un stil animat insipid, schiţat, ce ar fi părut primitiv în 1906. Părintele spiritual al noii animaţii de televiziune este Jay Ward, a cărui creaţie Rocky şi prietenii săi (Rocky and His Friends), difuzată pentru prima dată în 1959, a transformat stilul răsuflat al televiziunii într-un vehicul pentru umor absurd şi satiră pentru adulţi.

În ciuda acestor evoluţii care sfidau limitele, au continuat să fie produse desene animate tradiţionale, cei mai remarcabili creatori de animaţie în această zonă fiind Don Bluth (Poveste americană – An American Tale, 1986), un fost angajat de la Disney care şi-a mutat cartierul general în Irlanda, si Brad Bird, un veteran al minimalismului Simpsonilor, care a progresat până la tehnica spectaculoasă şi completă din Uriaşul de fier (The Iron Giant, 1999).

Deoarece tehnicile de imagine digitală se îmbunătăţesc şi devin tot mai disponibile, e din ce în ce mai dificil să se tragă o linie de demarcaţie între acţiunea live şi animaţie. Filme precum Matrix (The Matrix, 1999), Războiul stelelor: Ameninţarea fantomă (Star Wars: Episode One, 1999) şi Gladiatorul (Gladiator, 2000) au cuprins fundaluri, părţi ale acţiunii şi chiar personaje principale concepute de ilustratori şi aduse la viaţă de tehnologie. Aceste tehnici nu sunt mai puţin creaţii ale artei animaţiei decât erau Gertie, Betty Boop şi Bugs Bunny.

Publicat în A

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *