Animaţia în Europa

Între timp, în Europa animaţia luase o direcţie extrem de diferită.

Evitând desenele cu ajutorul liniilor animate, producătorii de film au experimentat tehnici complet diferite: în Rusia şi mai târziu în Franţa, Wadyslaw Starewicz (cunoscut şi ca Ladislas Starevitch), student la arte şi entomolog amator polonez, a creat animaţie stop-cadru cu insecte şi păpuşi; printre cele mai renumite dintre filmele sale sunt Răzbunarea cameramanului (Miest kinomatografischeskovo operatora, 1912), în care o lăcustă mânuitoare de cameră foloseşte uneltele profesiei sale pentru a-şi umili soţia necredincioasă, şi Povestea vulpii (Le Roman de Renard, 1930), bazat pe poveşti populare germane repovestite de Johann Wolfgang von Goethe.

Alexandre Alexeieff, un rus care lucra în Franţa, a dezvoltat pinscreen-ul, o tablă perforată de cca 500 000 de ace care puteau fi ridicate sau coborâte, ceea ce crea tipare de lumină şi de umbră, obţinând efectul unei gravuri de oţel animate. Lui Alexeieff i-au trebuit doi ani ca să creeze O noapte pe Muntele Pleşuv (Die Nacht auf dem Kahlen Berge, 1933), folosind muzica lui Modest Mussorgski; în 1963, Nikolai Gogol a fost sursa celui mai cunoscut film al său, fabula neagră Nasul (Le Nez).

Inspirată de teatrul cu umbre din Thailanda, desenatoarea germană Lotte Reiniger a animat siluete pentru a crea scene elaborate, inspirate din poveşti populare şi cărţi pentru copii, Filmul său Aventurile Prinţului Ahmed (Die Abenteuer des Prinzen Achmed, 1926) poate fi considerat prima creaţie animată; a fost nevoie de mai mult de doi ani de muncă migăloasă, fapt ce i-a adus porecla de Stăpâna Umbrelor, acordată de Jean Renoir. Celelalte lucrări ale sale includ Dr. Doolittle şi animalele lui (Dr. Doolittle und seine Tiere, 1928) şi filme de scurtmetraj, bazate pe temele muzicale ale lui Wolfgang Amadeus Mozart (Papageno, 1935; adaptare după Flautul fermecat), Gaetano Donizetti (Elixirul dragostei; L’elisir d’amore, 1939); şi Igor Stravinski (Circul viselor, 1939; adaptare după Pukinella).

În anii 1950, Reiniger s-a mutat în Anglia, unde a continuat să producă filme până s-a pensionat, în anii 1970. Un alt animator născut în Germania, Oskar Fischinger, şi-a dus arta într-o direcţie complet diferită. Abandonând benzile cu poveşti şi caricaturi care-i inspiraseră pe mulţi dintre predecesorii săi, Fischinger s-a inspirat din arta abstractă care a dominat anii 1920. La început, a lucrat cu figuri din ceară animate folosind stop-cadrul, dar cele mai semnificative filme ale sale sunt simfoniile de forme şi sunete pe care le-a intitulat „coloured rhythms”, create prin schimbarea câmpurilor de culoare şi a tiparelor, sincronizate cu creaţiile compozitorilor clasici. A devenit fascinat de fotografia color şi a colaborat la un proces numit Gasparcolor, pe care l-a folosit în filmul său din 1935, Compoziţie în albastru (Komposition in Blau), cu care a câştigat un premiu la Festivalul de la Veneţia.

În anul următor, a imigrat la Hollywood, unde a lucrat la efecte speciale pentru multe filme şi a fost primul creator al secvenţei Toccata şi Fugă din Fantasia (1940) lui Walt Disney. Totuşi, artiştii lui Disney i-au modificat creaţiile şi el a cerut ca numele lui să fie scos de pe varianta finală a filmului. De-a lungul anilor 1940 şi 1950 s-a îndreptat spre filme experimentale, precum Pictură în mişcare nr. 1 (Motion Painting No. 1,1947) şi reclame, şi s-a retras din animaţie în 1961 pentru a se dedica picturii.

Filmele lui Fischinger l-au marcat profund pe scoţianul Norman McLaren, pe atunci student la design, care a început să experimenteze cu filme fără cameră – cu modele desenate direct pe celuloid – în 1933 (Seven Till Five). Cercetător neobosit şi strălucit, a lucrat pentru John Grierson la celebra secţie de film General Post Office (GPO) din Londra şi l-a urmat pe Grierson în Canada în 1941, la scurt timp după fondarea Comitetului Naţional de Film. Beneficiind de burse guvernamentale, a reuşit să îşi exprime cele mai radicale impulsuri creatoare, folosind acuarele, creioane colorate şi decupaje din hârtie, pentru a aduce la viaţă creaţii abstracte. Atras de posibilităţile animaţiei cu ajutorul stop-ca-drului, a reuşit să transforme obiectele în actori (O poveste cu un scaun – A Chairy Tale, 1957) şi actorii în obiecte (Vecinii -Neighbours, 1952), printr-o tehnică pe care a numit-o „pixelare”. Succesul internaţional al lucrărilor lui (a câştigat un Oscar pentru Vecinii) a deschis calea pentru forme mai personale de animaţie în America. John Hubley, un animator care a lucrat pentru studiourile Disney la Albă-ca-Zăpada, Pinocchio şi Fantasia, a plecat de la Disney în 1941 şi în 1945 s-a angajat în compania independentă de animaţie United Productions of America.

Lucrând într-un stil radical simplificat, fără efectele de adâncime şi umbre din desenele lui Disney, Hubley a creat personajul miop al lui Mister Magoo pentru scurtmetrajul Ragtime Bear, din 1949. El şi soţia sa, Faith, au pus bazele propriului studio, Storyboard Productions, în 1955, şi au colaborat la o serie de filme ce cuprindeau tot mai multe abordări poetice. Au câştigat Oscaruri pentru Pasărea lunii (Moonbird, 1959) şi Groapa (The Hole, 1962). Soţii Hubley au creat şi o serie foarte admirată de scurtmetraj e, bazată pe improvizaţiile de jazz ale lui Dizzy Gillespie, Quincy Jones şi Benny Carter. Evoluţia animaţiei în estul Europei a fost împiedicată de Al Doilea Război Mondial, dar câteva ţări – în special Polonia, Ungaria şi România – au devenit lideri mondiali în domeniu în anii 1960. Wlodzimierz Haupe şi Halina Bielinska au fost printre primii animatori polonezi importanţi; creaţia lor, Janosik (1954) a fost primul film de animaţie polonez, iar în Schimbarea gărzii (Zmiana Warty, 1956) au folosit dispozitivul de stop-cadru pentru cutiile de chibrituri animate.

Eforturile colaborării lui Jan Lenica şi Walerian Borowczyk au precedat temele reci şi curentele absurde ale şcolii poloneze din anii 1960; asemenea filme precum A fost odată… (Byl sobie raz…, 1957), Răsplata iubirii (Nagrodzone uczucie, 1957) şi Casa (Dom, 1958) sunt suprarealiste, pesimiste, fără subiect şi caracterizate printr-un baraj de imagini supărătoare. Chiar dacă şi Borowczyk, şi Lenica s-au îndreptat către cariere independente de succes, ei au contribuit la lansarea unei industrii care producea cam 120 de filme de animaţie pe an, la începutul anilor 1960. Animatori precum Miroslaw Kijowicz, Daniel Szczechura şi Stefan Schabenbeck au fost printre şefii de şcoală ai animaţiei poloneze în a doua jumătate a sec XX. Europa de Est a devenit, de asemenea, centrul animaţiei cu păpuşi, în mare măsură datorită creaţiei folclorice a lui Jiri Tmka. Având la bază o poveste de Hans Christian Andersen, Privighetoarea împăratului (Cisaruv slavik) a lui Tmka a devenit un succes internaţional când a fost sincronizată cu lectura lui Boris Karloff si lansată în 1948. Lucrările lui ulterioare au inclus adaptări ambiţioase ale Bravului soldat Svejk (Dobri vojăk Svejk, 1954) şi Visul unei nopţi de vară (Sen noci svatojânske, 1959). Născut în Ungaria, George Pal a lucrat la Berlin, Praga, Paris şi în Olanda, înainte de a imigra în Statele Unite în 1939. Aici a semnat un contract cu Paramount Pictures pentru a produce seria Puppetoons, probabil cel mai popular şi frumos desen animat cu păpuşi creat în Statele Unite.

Pal a produs până la 9 000 de modele de figuri pentru filme precum Lalelele vor creşte (Tulips Shall Grow), alegoria sa antinazistă din 1942. Pal a abandonat animaţia pentru producţia de film în 1947, chiar dacă, în filme precum Războiul lumilor (The War of the Worlds, 1953), a continuat să includă secvenţe elaborate de efecte speciale animate. Artiştii de animaţie din Cehoslovacia şi din toată lumea au dus tehnica păpuşilor în locuri mult mai întunecate. De exemplu, Jan Svankmajer a venit în domeniul animaţiei din mişcarea de teatru experimental din Praga. Lucrările sale combină figuri umane şi animaţie în stop-cadru, creând meditaţii tulburătoare despre sexualitate şi moralitate, precum scurtmetrajul Dimensiuni ale dialogului (Moznosti dialogu, 1982) şi lungmetrajele Alice (1988), Faust (1994) şi Conspiratorii plăcerii (Spiklenci slasti, 1996). Cei mai fideli discipoli ai lui Svankmajer sunt fraţii Quay, Stephen şi Timothy, gemeni născuţi în Philadelphia, care s-au mutat la Londra pentru a. crea o serie meticuloasă de animaţie cu păpuşi, adâncită în atmosfera şi fatalismul ironic al Europei de Est. Lucrarea lor Strada crocodililor (Street of Crocodiles, 1986), bazată indirect pe poveştile lui Bruno Schulz, este o parabolă cu înţeles obscur, în care o păpuşă este eliberată din sforile sale, dar rămâne sclavă a unor impulsuri sexuale bizare. Nick Park, creatorul seriei Wallace şi Gromit (Wallace and Gromit), este răspunsul optimist la fantasmele negre ale fraţilor Quay – cu ajutorul stop-cadrului, el creează personaje îndrăgite şi ambianţe confortabile în care se regăsesc securitatea şi calmul vieţii de provincie engleze. El şi colegii săi de la firma britanică Aardman Animations, inclusiv fondatorii Peter Lord şi Dave Sproxton, au preluat formatul tradiţional, axat pe copil, al animaţiilor din lut si l-au dus către noi înălţimi ale sofisticării şi expresivităţii.

Forme mai tradiţionale ale filmelor de animaţie au fost produse în continuare în Europa de francezul Paul Grimault ( şi pasărea – Le Roi et l’oiseau, început în 1948 şi relansat în 1980), italianul Bruno Bozzetto (a cărui creaţie din 1976 Allegro Non Troppo parodiază copios Fantasia) şi britanicii John Halas şi Joy Batchelor (Ferma animalelor – Animal Farm, 1955) şi Richard Williams (Ann zdrenţăroasa şi Andy – Raggedy Ann and Andy, 1977). Submarinul galben (Yellow Submarine, 1968) al lui George Dunning a folosit creator motivele vizuale ale perioadei psihedelice, atrăgându-i iar pe tineri spre o artă ce fusese retrogradată către copii.

O victimă a costurilor de producţie în creştere, animaţia completă de lung metraj părea să fie pe moarte, până când doi dezvoltatori au relansat-o neaşteptat în anii 1980. Prima a fost compania lui Disney, care a descoperit că musicalul putea fi reînsufleţit şi apreciat de audienţa contemporană prin transformarea sa în desen animat (Mica sirenă-The Little Mermaid, 1989); cea de-a doua a descoperit tehnologia computerizată a animaţiei, reducând cu mult cheltuielile pentru noile forme de exprimare.

Deşi majoritatea filmelor animate contemporane folosesc tehnici computerizate într-o măsură mai mare sau mai mică, cele mai bune şi mai pure achiziţii în acest domeniu sunt lucrările lui John Lasseter, ale cărui producţii în studiourile Pixar Animation au evoluat de la scurtmetraj e experimentale, precum Luxor, Jr. (1986), până la trăsături abundente, ca în Jucării (Toy Story, 1995; primul lungmetraj animat complet computerizat), Viaţă de gândac (A Bug’s Life, 1998), în căutarea lui Nemo (Finding Nemo, 2003), Incredibilii (The Incredibles, 2004), WALL-E (2008) şi Up (2009).

Tehnicile computerizate sunt încorporate în comun în animaţiile tradiţionale, dând filmelor precum Mulan (1998) al lui Disney şi Drumul spre Eldorado (The Road to El Dorado, 2000) al studiourilor Dreamworks nouă faţă şi dimensiune, reducând astfel orele nenumărate de muncă manuală.

Publicat în A

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *