Arheologie şi conservare

Vreme de peste patru secole de la căderea vechiului oraş şi începerea perioadei moderne (mijlocul sec. XV până spre sfârşitul sec. XIX), interesul pentru Angkor s-a concentrat în mare parte pe complexul de temple Angkor Wat, care, fiind preluat şi păstrat aproape intact de călugării budişti theravada, a devenit unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din Asia de SE.

Dar, chiar şi în această perioadă, unii dintre primii vizitatori europeni ai Cambodgiei au manifestat o profundă curiozitate faţă de „oraşul pierdut” şi, odată cu instituirea regimului colonial francez (1863), întregul sit a devenit centrul unor intense preocupări ştiinţifice şi de conservare.

Lucrând mai întâi independent şi, apoi, în prima parte a sec. XX, sub egida Ecole Francaise d’Extreme Orient, un grup de arheologi şi filologi francezi a iniţiat un vast program de cercetări care a scos la lumină o mare parte din cunoştinţele de care dispunem astăzi despre istoria oraşului şi sofisticatul sistem politic şi religios al acestuia. Arheologii au dus la bun sfârşit şi un intens şi migălos program de reconstrucţie, prin care vechile complexuri de temple, rezervoare de apă şi canale au fost parţial restaurate.

În prima jumătate a sec. XX, în perioada tulburărilor politice şi militare din Cambodgia, s-au produs unele furturi şi distrugeri în complexul de temple de la Angkor, dar problema majoră a constituit-o neglijarea acestora. Fără o întreţinere adecvată, clădirile au devenit victime ale vegetaţiei care le acoperea, ale apei şi celorlalte elemente naturale care le erodau. În 1992, UNESCO a inclus Angkorul în Patrimoniul Mondial, dar l-a inclus şi pe lista siturilor aflate în pericol de distrugere; au fost iniţiate şi planuri de conservare coordonate internaţional, mai multe ţări contribuind la restaurarea monumentelor de la Angkor.

În 1994, zona Angkor a fost scanată prin radar cu ajutorul navetei spaţiale americane Endeavour. Aceste scanări si cele care au urmat (1996) au scos la iveală prezenţa unor clădiri şi structuri hidrotehnice nedescoperite până atunci. Ca urmare a acestor informaţii şi a investigaţiilor arheologice ulterioare, la începutul sec. XXI s-a emis ipoteza că decăderea Angkorului s-ar putea să fi fost rezultatul degradării mediului înconjurător.

Se crede că defrişarea pădurilor şi alte activităţi de exploatare excesivă a pământului au condus la creşterea nivelului de inundaţie şi la colmatări care, în final, au subminat vitalul sistem de irigare prin canale.

Publicat în A

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *