Byron, George (Gordon), Al şaselea baron Byron numit şi Lord Byron

Aprecieri

Scrierile lordului Byron sunt mult mai evident autobiografice chiar decât ale celorlalţi romantici care îşi dădeau la iveală viaţa.

Însă, la o examinare mai atentă, paradoxul caracterului său complex poate fi descompus în elemente inteligibile. Byron a devenit de timpuriu conştient de imperfecţiunile realităţii, dar scepticismul şi cinismul hrănite din această deziluzie au coexistat cu aspiraţia continuă de a căuta perfecţiunea ideală în toate experienţele vieţii.

În consecinţă, el a pendulat între melancolie profundă şi batjocură plină de umor, ca reacţie la discrepanţa dintre viaţa reală şi idealurile sale de neatins.

Melancolia din Childe Harold şi realismul satiric din Don Juan sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede: primul cântă melodia stărilor sufleteşti de disperare romantică, reacţie la neajunsurile vieţii, în timp ce al doilea e plin de o veselă ironie, încercând să dea jos masca de pe faţada de ipocrizie a realităţii.

Byron a fost deturnat iniţial de la înclinaţiile sale satiric-realiste de succesul lui Childe Harold. A urmat această cale cu Povestirile orientale, care reflectă stările de depresie ale autoanalizei şi deziluzia produsă de anii de celebritate. În Manfred şi în cânturile trei şi patru din Childe Harold şi-a  proiectat remuşcările amare şi disperarea care au urmat dezastrului ambiţiilor şi iubirilor sale în Anglia.

Însă, încetul cu încetul, şi-a revenit şi viaţa mai liberă din Italia i-a reactivat vâna satirică, el găsindu-şi glasul în stilul pe jumătate eroic, pe jumătate batjocoritor al satirei versificate italiene.

Piesele lui Byron nu sunt la înălţimea poeziei sale. În Manfred, în Cain şi în dramele istorice a introdus personaje a căror retorică exaltată este plină de filozofie byroniană şi de autoconfesiune, însă ele sunt succese numai în măsura în care protagoniştii reflectă aspecte ale personalităţii lui Byron.

Poetul avea şi un stil epistolar excelent, deţinând arta conversaţiei, fiind ironic şi relaxat, iar publicarea în sec. XX a multor scrisori care rămăseseră necunoscute până atunci i-a mărit şi mai mult reputaţia literară.

Indiferent dacă este vorba de iubire sau de poezie, el taie în carne vie cu o corozivitate admirabilă, iar întorsăturile de frază potrivite şi amuzante fac ca inclusiv scrisorile de afaceri să fie o lectură fascinantă.

Faţă de prieteni, Byron îşi arăta numai acea faţetă a naturii sale multiple care era potrivită pentru fiecare dintre ei. Pentru Hobhouse, era tovarăşul glumeţ, amuzant, cinic şi realist, în timp ce cu Edleston, ca şi cu majoritatea femeilor, putea fi tandru, melancolic şi idealist.

Însă această slăbiciune era şi forţa lui. Caracterul său era cameleonic nu din ipocrizie, ci din simpatie şi adaptabilitate, căci faţa pe care o arăta era reală, chiar dacă reprezenta numai o revelare parţială a adevăratului sine.

Iar mobilitatea sa de caracter i-a permis să savureze şi să înregistreze starea sufletească şi gândurile dintr-un anumit moment sau altul, cu o sensibilitate pe care nu o au cei care sunt sclavii convenţiilor consistente.

 

Save

Publicat în B

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *