conclav

În Biserica Romano-Catolică, termen cu două sensuri.

Pe de o parte, denumeşte adunarea cardinalilor cu scopul de a alege un papă nou şi, pe de altă parte, defineşte sistemul de izolare strictă la care aceştia sunt supuşi. Din 1059, alegerea papei a devenit responsabilitatea cardinalilor. După moartea lui Clement IV (1268), cardinalii au ezitat să aleagă un papă timp de doi ani; ca urmare, magistratul local i-a închis în palatul episcopal şi i-a hrănit doar cu pâine şi apă, până l-au ales pe Grigore X. Sistemul de întâlnire în conclav închis a fost codificat de Pius X în 1904.

Astăzi, este necesară o majoritate de două treimi plus unu pentru validarea alegerilor. Alegerea se face prin vot secret. O votare are loc în prima după-amiază a conclavului, şi câte patru în fiecare din zilele următoare, două dimineaţa şi două după-amiaza, până când se alege un papă. În 1996, papa Ioan Paul II a declarat că, după 30 de votări, se poate renunţa la cerinţa tradiţională a unei majorităţi de două treimi plus unu şi, la discreţia cardinalilor, se poate trece la majoritatea simplă.

Dupa fiecare votare, buletinele de vot sunt arse într-o sobă, iar fumul produs de arderea lor, ieşind printr-un coş special, indica mulţimii adunate în Piaţa Sf. Petru dacă a fost ales un nou papă: dacă există papă, fumul este alb; daca nu s-a obţinut majoritatea, fumul va fi negru (buletinele de vot sunt arse impreuna cu paie umede).  În plus, clopotele bat pentru a confirma semnalul.

conclav

În Biserica Romano-Catolică, termen cu două sensuri.

Pe de o parte, denumeşte adunarea cardinalilor cu scopul de a alege un papă nou şi, pe de altă parte, defineşte sistemul de izolare strictă la care aceştia sunt supuşi. Din 1059, alegerea papei a devenit responsabilitatea cardinalilor. După moartea lui Clement IV (1268), cardinalii au ezitat să aleagă un papă timp de doi ani; ca urmare, magistratul local i-a închis în palatul episcopal şi i-a hrănit doar cu pâine şi apă, până l-au ales pe Grigore X. Sistemul de întâlnire în conclav închis a fost codificat de Pius X în 1904.

Astăzi, este necesară o majoritate de două treimi plus unu pentru validarea alegerilor. Alegerea se face prin vot secret. O votare are loc în prima după-amiază a conclavului, şi câte patru în fiecare din zilele următoare, două dimineaţa şi două după-amiaza, până când se alege un papă. În 1996, papa Ioan Paul II a declarat că, după 30 de votări, se poate renunţa la cerinţa tradiţională a unei majorităţi de două treimi plus unu şi, la discreţia cardinalilor, se poate trece la majoritatea simplă.

Dupa fiecare votare, buletinele de vot sunt arse într-o sobă, iar fumul produs de arderea lor, ieşind printr-un coş special, indica mulţimii adunate în Piaţa Sf. Petru dacă a fost ales un nou papă: dacă există papă, fumul este alb; daca nu s-a obţinut majoritatea, fumul va fi negru (buletinele de vot sunt arse impreuna cu paie umede).  În plus, clopotele bat pentru a confirma semnalul.

Conciliul de la Constantinopol

Concilii religioase, din care unde sunt recunoscute ca ecumenice, ţinute în oraşul Constantinopol.

Primul Conciliu de la Constantinopol , al doilea conciliu ecumenic al Bisericii Creştine, s-a întrunit la cererea împăratului Theodosiu I în 381 d.Hr. A promulgat Crezul de la Niccea şi a declarat doctrina trinitară a egalitiţii dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Episcopul Constantinopolului devenea astfel a doua putere, după papă.

Deşi doar episcopii răsăriteni au fost chemaţi la conciliu, grecii au pretins că era un conciliu ecumenic. În cele din urmă, a ajuns să fie considerat astfel, cu toate că Biserica Apuseană nu a fost de acord cu plasarea Constantinopolului pe un loc secund, după Roma, decât în sec. XIII. Al doilea Conciliu de la Constantinopol, ţinut în 553 d.Hr., a fost convocat de Iustinian I. Adoptând un edict al lui Iustinian, s-a acordat sprijin monofizitismului şi a fost diminuată importanţa conciliului anterior de la Calcedon.

Al treilea Conciliu de la Constantinopol s-a ţinut în 680 d.Hr. şi i-a condamnat pe monoteliţi, care pretindeau că Iisus Hristos avea o singură voinţă, în ciuda celor două naturi ale sale, umană şi divină. Al patrulea Conciliu de la Constantinopol s-a ţinut între 869-870 d.Hr., fiind convocat la sugestia lui Vasile I. Acesta a dus la excomunicarea Sf. Fotios şi a intensificat animozităţile dintre Biserica Apuseană şi Biserica Răsăriteană.

Conchobar mac Nessa sau Conor

În literatura veche irlandezo-galică, rege slăvit al ulaizilor din NE Irlandei la începutul sec. I î.Hr.

În Ciclul Ulster, el întruchipează imaginea regelui irlandez ideal. În Cartea de la Leinster (The Book of Leinster, cca 1160), Conor se îndrăgosteşte de frumoasa Deirdre. Aceasta îl iubea însă pe Noisi, cu care fuge în Scoţia. Gelos, Conor îşi ucide rivalul, fapt care duce la izbucnirea unei revolte în Ulster, în timpul căreia Deirdre se sinucide.

conchistador

Nume dat aventurierilor care au luat parte la cucerirea spaniolă a celor două Americi, în sec. XVI.

Sub conducerea lui Hernan Cortes, un grup format din cca 500 de oameni şi 16 cai au cucerit Imperiul Aztec din Mexic. Un alt grup, condus de Pedro de Alvarado, a mers mai departe, cucerind Guatemala. Francisco Pizzaro i-a învins pe incaşi în Peru cu 180 de oameni şi 37 de cai.

Tovarăşul lui, Diego de Almagro, a condus o expediţie în Chile. Alte expediţii au extins dominaţia spaniolă asupra unei mari părţi din America de Sud. Deşi renumiţi pentru curajul lor, conchistadorii au rămas în istorie cu o reputaţie proastă din cauza avariţiei lor şi a distrugerilor provocate populaţiilor băştinaşe şi civilizaţiilor acestora.

Au fost în scurt timp înlocuiţi de administratori şi colonişti din Spania.

concerto grosso

Formă orchestrală principală a perioadei baroce, de obicei caracterizată prin contrastul dintre un grup mic de solişti şi o orchestră mai numeroasă.

Grupul cel mic (concertino) era de obicei format din două viori şi continuo, instrumente din vechea trio sonata, deşi se foloseau şi instrumente de suflat. Grupul mai mare (ripieno) era de obicei format din instrumente cu coarde combinate cu continuo.

Alessandro Stradella a compus primul concerto grosso cunoscut, pe la 1675. Seria de 12 concerte scrise de Corelli (cca 1680-1690), cele şase Concerte Brandenburgice ale lui Johann Sebastian Bach (cca 1720) şi cele 12 concerte Op. 6 ale lui G.F. Handel sunt cel mai des interpretate. Din 1750, concerto grosso a fost eclipsat de concertul solo.

concertină

Instrument muzical portabil cu foale.

Prima concertină a fost brevetată de Sir Charles Wheatstone la Londra, în 1829. Mai târziu, Wheatstone a realizat un instrument cu capacitate cromatică deplină. Ca şi la acordeon, sunetele concertinei sunt produse de registre libere. Diferenţa constă în faptul că aceasta utilizează butoane şi nu clape. Bandoneonul argentinian, foarte asemănător, este pătrat, nu hexagonal.

concert

Compoziţie muzicală pentru instrumente solo şi orchestră.

Concertul solo a evoluat din mai vechiul concerto grosso. Primele concerte solo cunoscute sunt cele ale lui Giuseppe Torelli, pentru vioară. Antonio Vivaldi primul compozitor important de concerte, a scris peste 350 de concerte solo, în special pentru vioară.

Johann Sebastian Bach a compus primele concerte pentru instrumente cu claviatură. Începând cu perioada clasică, majoritatea concertelor au fost dedicate pianului, ca popularitate fiind urmate de cele pentru vioară şi pentru violoncel. Wolfang Amadeus Mozart a compus 27 de concerte pentru pian; Ludwig van Beethoven a compus cinci; Felix Mendelssohn, Frederic Chopin, Franz Liszt şi Johannes Brahms au compus şi ei concerte pentru pian.

Încă de la început, concertul a fost aproape exclusiv o lucrare în trei părţi, cu tempouri rapide în prima şi în a treia parte şi mişcare lentă în cea de-a doua. Scopul acestor concerte era să pună în valoare virtuozitatea solistului, în special la fragmentele solo, la care de obicei se improviza către sfârşitul primei şi al celei de a treia părţi. Concertele din sec. XIX şi XX au fost concepute în general ca un fel de luptă dramatică între solist şi orchestră.

conceptul de program-memorat

Stocare a instrucţiunilor în memoria calculatorului în vederea rezolvării mai multor sarcini consecutiv sau intermitent.

Ideea a fost introdusa la sfârşitul anilor 1940 de John von Neumann care a propus ca un program sa fie memorat electronic în format binar, într-un dispozitiv de memorare, astfel incat instrucţiunile să poată fi modificate de calculator.

Alţi ingineri, printre care John W. Mauchly şi J. Presper Eckert, au contribuit la această idee, făcând computerele digitale mai puternice şi mai flexibile. Primul computer digital cu capacitate de programare interna a fost Edvac 1949.