Chaucer, Geoffrey

Anii de maturitate

Într -un act datat 1 mai 1380, o anume Cecily Chaumpaigne îl elibera pe Chaucer de o acţiune legală, „atât de violarea mea, cât şi de orice altă problemă sau cauză”. Violarea (raptus) însemna pe atunci fie agresiune sexuală, fie răpire; cercetătorii nu au fost în măsură să stabilească sensul în acest caz, însă eliberarea pârâtului sugerează că Chaucer nu fusese vinovat.

El a continuat să lucreze la vamă, iar în 1382 a fost numit şi controlor vamal pentru bunuri mărunte, precum vinul şi alte mărfuri. Însă în octombrie 1386 locuinţa sa din Londra a fost închiriată unei alte persoane, iar în decembrie au fost numiţi succesori pentru ambele sale funcţii din cadrul serviciului vamal.

Nu se ştie clar dacă a demisionat sau a fost revocat din funcţie. Între 1382 şi 1386 şi-a angajat ajutoare – permanente în două instanţe şi temporare în altele – în slujba sa de la vamă. În octombrie 1385 a fost numit judecător de pace în Kent, iar în august 1386 a devenit cavaler al comitatului Kent, participând la şedinţele Parlamentului în luna octombrie. În 1385 şi-a mutat reşedinţa la Greenwich, apoi în Kent. Aceste circumstanţe sugerează că, înainte de 1386, plănuia să se mute din Londra şi să părăsească serviciul vamal.

Philippa Chaucer a murit, se pare, în 1387; dacă ea ar fi suferit de vreo boală înainte, această situaţie ar fi influenţat decizia de a se muta. Pe de altă parte, circumstanţele politice din această perioadă nu au fost favorabile pentru Chaucer şi ar fi cauzat probabil demiterea lui.

Prin 1386, un grup de baroni, condus de Thomas de Woodstock, duce de Gloucester, i-a înfrânt pe Richard II şi John de Gaunt – în slujba cărora se afla Chaucer de mult timp – şi a uzurpat autoritatea şi administraţia regelui. Numeroşi alţi funcţionari – precum Chaucer, numit de rege – au fost eliberaţi din funcţie, iar Chaucer ar fi avut o soartă similară. Poate că cea mai bună înţelegere a problemei este că Chaucer a observat în ce direcţie se îndreaptă lucrurile în sfera politică şi a început să se pregătească din timp să plece atunci când ar fi fost necesar.

Între 1386 şi 1389 a fost o perioadă dificilă pentru Chaucer. Deşi a fost numit judecător de pace în 1387, nu   s-a întors în Parlament până în 1386. În 1387 i s-a acordat protecţie pentru un an pentru a merge la Calais, în Franţa, dar se pare că nu a plecat, probabil din cauza morţii soţiei sale.

În 1388 au început o serie de procese împotriva lui pentru datorii, aşa că şi-a vândut pensia regală pentru o sumă infimă. De asemenea, din 3 februarie până pe 4 iunie 1388, Parlamentul Nemilos, controlat de baroni, a provocat executarea multor conducători din cadrul curţii – unii dintre ei prieteni apropiaţi ai lui Chaucer.

Cu toate acestea, în luna mai a anului 1389, regele Richard II, în vârstă de 23 de ani, a reluat controlul, i-a alungat pe duşmanii săi şi i-a pus în funcţie pe cei care l-au sprijinit. Mai mult ca sigur, Chaucer a datorat următoarea sa funcţie publică noii schimbări politice. Pe 12 iulie 1389 a fost numit funcţionar pe chestiuni regale, având responsabilitate executivă pentru repararea şi întreţinerea clădirilor regale, precum Turnul Londrei şi palatul Westminster, şi un salariu considerabil.

Deşi evenimentele politice din anii 1380, de la revolta ţăranilor din 1381 până la sesiunea Parlamentului Nemilos din 1388, l-au ţinut probabil pe Chaucer într-o stare constantă de teamă, el a scris enorm în aceşti zece ani, unele lucrări de mare calitate. Surprinzător, aceste lucrări nu reflectă în nici un fel situaţia politică tensionată. Într-adevăr, este tentant să speculăm faptul că în această perioadă Chaucer s-a întors la lectură şi scris pentru a scăpa de dificultăţile vieţii sale publice.

Parlamentul păsărilor (The Parlement de Foules), un poem de 699 de versuri, este o reverie de ziua Sfântului Valentin, în care foloseşte mitul conform căruia, în fiecare an, în ziua respectivă, păsările se adună înaintea zeiţei Natură ca să îşi aleagă perechea. Dincolo de tonul vesel, plin de umor, poemul examinează valoarea diferitelor tipuri de dragoste în contextul de „beneficiu comun”, aşa cum este prezentat în partea introductivă a alegoriei Visul lui Scipio (Somnium Scipionis) de Cicero. Naratorul caută, fără succes, un răspuns şi conchide că trebuie să îşi continue căutarea în alte cărţi.

Pentru acest poem, Chaucer s-a inspirat mult din Boccaccio şi Dante, însă dezbaterea cu privire la inspiraţia pentru titlul poemului este în mare parte originală. Poemul a fost de multe ori asociat evenimentelor curteneşti, în special căsătoriei dintre Richard II si Anne de Boemia, din 1382. Însă o asemenea legătură nu a fost pe deplin confirmată. Parlamentul păsărilor este una dintre operele de căpătâi ale lui Chaucer din perioada sa de început.

Consolarea prin filozofie (De consolatione philosophiae), scrisă de filozoful roman creştin Boethius (începutul sec. VI), a fost una dintre cele mai importante cărţi medievale. Tema privind liberul arbitru, previziunea dumnezeiască, destinul, norocul şi fericirea adevărată şi falsă – în esenţă toate aspectele legate de modul în care ar trebui să gândească şi să acţioneze individul cinstit pentru a obţine mântuirea veşnică – au influenţat profund şi permanent gândirea şi stilul lui Chaucer. Traducerea în proză a Consolării este atent făcută, iar în poemul său următor Troilus și Cressida (Troilus and Criseyde)- influenţa cărţii lui Boethius este omniprezentă. Intriga acestui poem, lung de 8239 de versuri, este inspirată din poemul Filostrato al lui Boccaccio.

Unii critici consideră Troilus şi Cressida una din cele mai bine realizate lucrări a lui Chaucer, mai presus chiar decât Povestirile din Canterbury, care sunt mult mai citite. Însă cele două lucrări sunt atât de diferite, încât o evaluare comparativă pare inutilă. Starea manuscriselor poemului Troilus arată efortul extrem al lui Chaucer de revizuire a acestuia. Pe fondul legendarului război troian, este relatată povestea de dragoste dintre Troilus, fiul regelui troian Priam, şi Cressida, fiica văduvă a preotului dezertor Calkas.

Poemul se desfăşoară într-o manieră lejeră şi cu o introspecţie psihologică dominantă, aşa cum am numi-o azi. Ajutaţi de Pandaros, unchiul Cressidei, cei doi se unesc din dragoste la jumătatea poemului; apoi însă, ea este trimisă alături de tatăl ei în tabăra grecească, în afara Troiei.

Deşi a promis că se va întoarce, Cressida îşi dăruieşte dragostea grecului Diomede, iar Troilus, deznădăjduit, este ucis în război. Aceste evenimente sunt ritmate de o discuţie în termenii lui Boethius despre liberul arbitru şi despre determinism. La sfârşitul poemului, când sufletul lui Troilus se ridică la ceruri, nebunia unei scufundări totale în dragostea sexuală este pusă în contrast cu iubirea veşnică faţă de Dumnezeu.

Efectul poemului este controlat pe tot parcursul său prin comentariile directe ale naratorului, a cărui simpatie faţă de cei doi îndrăgostiţi – în special pentru Cressida este în permanenţă prezentă. În anii 1380, Chaucer a produs şi cel de-al patrulea şi ultimul său poem oniric, Legenda bunelor femei (The Legend of Good Women), care nu este o operă de succes.

El constă într-un prolog, care are două versiuni, şi nouă povestiri. În prolog, zeul iubirii este supărat pentru că Chaucer a scris anterior despre multe femei care şi-au trădat bărbaţii. Drept pedeapsă, Chaucer trebuie să scrie acum despre femei bune. Prologul este demn de remarcat pentru umorul criticii de sine a naratorului şi pentru pasajele unde sunt preamărite cărţile şi primăvara. Povestirile – care vorbesc despre femeile Antichităţii, precum Cleopatra, Didona şi Lucreţia- sunt scurte şi mai degrabă mecanice, având ca temă de bază femeile trădate de bărbaţi răi; ca urmare, întregul devine mai mult o legendă a bărbaţilor răi decât a femeilor bune.

Poate că faptul cel mai important despre Legenda bunelor femei este că arată modul cum Chaucer structurează un poem de dimensiuni mari într-o colecţie de povestiri în cadru. Aparent, natura statică a modalităţii de încadrare a Legendei şi aspectul repetitiv al seriei de povestiri cu o singură temă l-au determinat să renunţe la această încercare nerentabilă.

Însă eşecul de aici a contribuit, după cât se pare, la alegerea genială, probabil cam în aceeaşi perioadă, de a folosi pelerinajul drept cadru pentru Povestirile din Canterbury.

 

 

Publicat în C

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *