Chaucer, Geoffrey

Povestirile din Canterbury

Chaucer a fost paj în slujba regelui din iulie 1389 până în iunie 1391. În această perioadă a fost jefuit de mai multe ori şi bătut o dată, motiv suficient pentru a-şi dori o schimbare a slujbei.

În iunie 1391 a fost numit ajutor de pădurar în parcul regal din North Petherton, Somerset, funcţie pe care a deţinut-o până la moarte. Şi-a păstrat casa din Kent şi a rămas la curte, unde a primit subvenţii regale şi cadouri, între anii 1393 şi 1397.

Conform documentelor, între anii 1395 şi 1396, a avut o relaţie strânsă cu fiul lui John de Gaunt, contele de Derby, viitorul rege Henric IV. Când John moare în februarie 1399, regele Richard îi confiscă moştenirea lui John din Lancaster.

În mai, înăbuşă revolta irlandezilor. În acest timp, are loc o revoltă în ţara sa. Henric, acum duce de Lancaster, exilat în 1398, se întoarce în Anglia pentru a-şi revendica drepturile. Oamenii i s-au alăturat şi este încoronat pe 30 septembrie 1399. El confirmă subvenţiile acordate lui Chaucer de către Richard II, iar în octombrie îi adaugă o rentă suplimentară generoasă. În decembrie 1399, Chaucer închiriază o casă în grădina catedralei Westminster.

A murit însă, în luna octombrie a anului următor. Este îngropat în catedrală, o mare onoare pentru un om de rând. Marea realizare literară a lui Chaucer din anii 1390 a fost Povestirile din Canterbury.

în ele, un grup de 30 de pelerini se adună la hanul Tabard din Southwark, pe malul Tamisei, în Londra, şi sunt de acord să se întreacă într-un concurs de spus poveşti, în drumul lor călare spre altarul lui Thomas Becket în Canterbury, Kent, şi înapoi. Harry Bailly, gazda din Tabard, este maestru de ceremonii al concursului. Pelerinii sunt prezentaţi cu ajutorul unor schiţe scurte, pline de vivacitate, în Prologul general. De-a lungul celor 24 de poveşti spuse de ei sunt presărate scurte scene dramatice care prezintă schimburi pline de viaţă, numite legături, şi care implică de obicei gazda şi unul sau mai mulţi dintre pelerini. Chaucer nu a dus la bun sfârşit planul integral al acestei cărţi: nu este inclus drumul de întoarcere dinspre Canterbury, iar unii dintre pelerini nu spun poveşti.

În plus, manuscrisele existente lasă loc de îndoială pe alocuri cu privire la intenţia lui Chaucer de aranjare a materialului. Cartea este fără îndoială suficient de completă pentru a fi considerată unitară, nu o colecţie de fragmente neterminate. Folosirea pelerinajului drept cadru pentru colecţia de povestiri i-a permis lui Chaucer să aducă laolaltă oameni din toate mediile sociale: cavalerul, stareţa, călugărul; negustorul, omul legii, răzeşul, cărturarul; morarul, arendaşul, vânzătorul de indulgenţe, nevasta din Bath şi multe altele.

De asemenea, pelerinajul şi concursul de poveşti au permis prezentarea unei colecţii extrem de variate de genuri literare: dragostea curtenească, povestirea deocheată, viaţa unui sfânt, povestea alegorică, fabula cu animale, predica medievală, descrierea alchimică şi, uneori, combinaţii ale acestor genuri. Datorită acestei structuri, schiţele, legăturile şi poveştile se contopesc în prezentări complexe ale pelerinilor, înfățișând în acelaşi timp exemple remarcabile de scurte istorii în versuri şi două expuneri în proză. În plus, pelerinajul, care combină la bază o tendinţă religioasă cu aspectul secular de vacanţă primăvăratecă, a făcut posibilă aprecierea relaţiei dintre plăcerile şi viciile acestei lumi şi aspiraţiile spirituale către cealaltă, acea dihotomie de care Chaucer, la fel ca Boethius şi mulţi alţi scriitori medievali, a fost atât de preocupat.

Pentru această operă, încununarea celor 30 de ani de scrieri literare, Chaucer s-a folosit de studiul său extins şi profund al cărţilor medievale de diferite genuri şi de spiritul său dezvoltat de observaţie al vieţii cotidiene la mai multe niveluri. El s-a folosit, de asemenea, de cunoştinţele sale detaliate de astrologie medievală şi de ştiinţe auxiliare, întrucât se credea că acestea influenţează şi dictează comportamentul uman. Pe întregul cuprins al acestei naraţiuni dramatice complexe, el ţine firele naraţiunii, fiind Chaucer poetul, Chaucer funcţionarul public, precum şi Chaucer pelerinul: deloc spiritual în atitudine şi întotdeauna intrigat de fragilitatea umană, însă observând în permanenţă complexitatea condiţiei umane, umorul şi tragedia ei.

La final, Retractare în povestea care se încheie cartea, concluzia lui Chaucer, poetul şi pelerinul, este ca preocuparea pentru această lume îşi pierde din importanţă în faţa lumii celeilalte; în ce priveşte admonestările din Povestea pastorului, el cere iertare pentru scrierile sale care au legătură cu „vanităţile lumeşti” și aminteşte de traducerea Consolării şi a altor opere conforme cu morala şi religia.

Pe acest ton îşi încheie cartea sa de căpătâi şi cariera de poet.

 

 

Publicat în C

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *