China denumire oficială Republica populară China anterior (până în 1912) Imperiul Chinez

Stat din E Asiei.

Suprafaţă: 9 572 900 km2, 304 369 000 loc. (2005). Capitala: Beijing. Este ţara cu cea mai mare populaţiei în lume, han formând peste nouă zecimi din populaţie. Limbi: dialecte ale chinezei han, dintre care cel mai important este cel mandarin. Religii: credinţe tradiţionale, budism, islam, protestantism, romano-catolicism, taoism (toate legale). Moneda: renminbi (a cărui unitate este yuanul).

China are mai multe regiuni topografice. Zona de SV conţine podişul Tibet, ce arc în medie aprox. 4 000 m deasupra nivelului mării; zona sa centrală, având peste 5 000 m deasupra nivelului mării, este denumită „acoperişul lumii”. De aici izvorăsc multe dintre fluviile Asiei.

Mai înalte sunt lanţurile muntoase de la graniţă, Kunlun la N și Himalaya la S. Regiunea din NV Chinei se întinde din Afghanistan până în Câmpia Manciuriei din NE. Munţii Tian Shan separă cele două bazine interioare ale Chinei, bazinul Tarim (în care se află deşertul Taklamakan) și bazinul Junggar.

În Podişul Mongol se află partea de S a deşertului Gobi. Zona depresionară din regiunea de E conţine bazinul Sichuan, ce se întinde de-a lungul fluviului Yangtze (Chang Jiang). Yangtze împarte regiunea de E în partea de S și partea de N. Râul Tarim este cel mai mare din NV. Printre celelalte numeroase râuri ale sale se numără Huang He (Fluviul Galben), Xi, Songhua, Zhu și Lancang, care devine Mekong în SE Asiei.

China este o republică unipartită cu o sigură cameră legislativă. Şeful statului este preşedintele, iar şeful guvernului este prim-ministrul. Descoperirea, în 1927, a omului de Pekin marchează existenţa primilor humanoizi în Paleolitic.

Civilizaţia chineză s-a răspândit probabil de pe valea fluviului Huang He. Prima dinastie despre care există dovezi istorice certe este dinastia Shang (cca sec. XVII î.Hr.), în timpul căreia existau un sistem de scriere și un calendar.

În sec. XI î.Hr., Zhou, stat supus dinastiei Shang, i-a înlăturat pe conducătorii acesteia, rămânând la putere până în sec. III î.Hr. În această perioadă s-au dezvoltat taoismul și confucianismul. Perioada de conflicte, denumită Perioada Statelor Combatante, a durat din sec. V până în 221 î.Hr., după care a venit la putere dinastia Qin unde și numele Chinei – după ce aceasta a cucerit toate statele rivale, creând un imperiu unitar.

Dinastia Han a ajuns la putere în 206 î.Hr. și a domnit până în 220 d.Hr. A urmat o perioadă tulbure, iar reunificarea Chinei nu s-a produs decât în 581 d.Hr., odată cu venirea la putere a dinastiei Sui, și a continuat cu dinastia Tang (618-907 d.Hr.).

După ce, în 960 d.Hr., a fost întemeiată dinastia Song, capitala s-a mutat în S din cauza invaziilor nordice. În 1279, dinastia a fost înlăturată începând dominaţia mongolă (Yuan). În această perioadă. Marco Polo l-a vizitat pe Kubilai-Han.

După perioada mongolă urmat dinastia Ming (1368-1644), care a cultivat sentimente de xenofobie atât de puternice, încât s-a ajuns la izolarea Chinei de restul lumii. În 1644, populaţiile din Manciuria au cotropit China fondând dinastia Qing (Manchu) În sec. XIX interesele din ce în ce mai mari ale Occidentului şi ale Japoniei au dus la Războaiele Opiului. Revolta Taping și razboiul sino-japonez toate acestea slăbind puterea dinastiei Manchu. În 1911, dinastia a căzut, Sun Yat-Sen proclamând republica în 1912.

Lupta pentru putere a dictatorilor militari a slăbit republica. Sub conducerea succesorului lui Sun, Jiang Jieshi, în anii 1920 s-a obţinut un fel de unificare a Chinei, dar, imediat, acesta a rupt relaţiile cu comuniștii care au format propriile armate.

În 1937 Japonia a invadat N Chinei, ocupaţia durând în pana în 1945 (vezi Manchuguo).

Comuniştii au început sa fie susţinuţi după Marşul cel Lung (1934-1935), când Mao Zedong a fost ales ca lider al lor. După cel de-Al Doilea Război Mondial a izbucnit un război civil; în 1949, naţionaliştii au fugit în Taiwan, iar comuniştii au proclamat Republica Populară Chineză. Comuniştii au întreprins o serie de reforme extinse, dar politicile pragmatice alternau cu perioade de mişcări revoluţionare, printre cele mai importante fiind Marele Salt Înainte și Revoluţia Culturală.

Haosul acesteia din urmă a dus, după moartea lui Mao, în 1976, la o întoarcere către moderaţie, sub conducerea lui Deng Xiaoping, care a făcut reforme economice și a reînnoit legăturile Chinei cu Occidentul. Guvernul a stabilit relaţii diplomatice cu SUA, în 1979.

La sfârşitul anilor 1970, economia a intrat într-o perioadă în care a evoluat dinspre o planificare centralizată și o industrie condusă de stat către un amestec de întreprinderi de stat și private în sectorul serviciilor și al producţiei. Incidentul din 1989 din Piaţa Tienanmen a pus la încercare sistemul politic, de altfel din ce în ce mai stabil după 1980.

În 1997, colonia britanică Hong Kong a revenit Chinei, la fel cum s-a întâmplat și cu Macao, în 1999.

Publicat în C

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *