Homer în greacă Omiros

Homer, poet oral

Dar, chiar dacă numele lui este cunoscut, iar data nașterii sale şi locul se pot deduce, Homer rămâne în primul rând o proiecție a mărețelor sale poeme. Calitățile lor sunt semnificative pentru gustul şi punctul său de vedere asupra lumii, însă dezvăluie şi ceva mai specific despre tehnica sa şi ce fel de poet a fost. Una dintre cele mai importante descoperiri ale cercetării homerice, legată în special de numele unui savant american, Milman Parry, este că tradiția homerică era una orală – aceasta fiind un fel de poezie creată şi transmisă prin viu grai şi fără intervenția scrisului.

Într-adevăr, termenul folosit chiar de Homer pentru poet este aed, „cântăreț”. Odiseea descrie doi astfel de poeți în detaliu: Phemios, cântărețul de curte de la palatul lui Odiseu din Itaca, şi Demodoc, care trăia în orașul semimiticilor feaci şi a cântat atât pentru nobilii din palatul lui Alcinous, cât şi pentru publicul adunat la jocurile susținute în onoarea lui Odiseu. Cu această ocazie, el a cântat despre iubirea adulterină dintre Ares şi Afrodita, într-o versiune care are exact 100 de versuri homerice.

Acesta, precum şi alte cântece atribuite acestor cântăreți – de exemplu, cel despre războiul troian, prezentat pe scurt în Odiseea – sugerează că aezii obișnuiți din tradiția eroică lucrau cu poeme relativ scurte, care puteau fi cântate în totalitate la o singură ocazie. Acest lucru era de așteptat şi este confirmat de obiceiurile cântăreților şi ale publicului din alte perioade şi părți ale lumii (tradiția poeţilor-cântăreţi din Serbia musulmană a furnizat până acum comparația cea mai promițătoare).

Indiferent de ocazia preferată pentru un cântec eroic – sărbătoare aristocratică, sărbătoare religioasă ori adunări populare la tavernă sau în piață – se impunea o limitare naturală a duratei poemului, în funcție de timpul disponibil şi de interesul publicului, precum şi de fizicul cântărețului şi de anvergura repertoriului său.

Cântecele scurte au furnizat cu siguranță cadrul principal al tradiției moștenite de Homer, iar portretele lui Demodoc şi Phemios sunt probabil corecte în această privință. Homer însuși se pare că a introdus conceptul unui stil destul de diferit de poezie, sub forma unui poem monumental, care necesita mai mult de o oră sau de o seară pentru a fi cântat şi putea obține efecte noi, mult mai complexe, din punct de vedere literar şi psihologic, decât cele obținute de cântecele anecdotice şi episodice ale predecesorilor săi.

Publicat în H

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *