Homer în greacă Omiros

Tehnici poetice

Se poate pune întrebarea cum poate fi cineva atât de sigur încât să îl clasifice pe Homer drept cântăreț oral, pentru că, dacă acesta se deosebea de Phemios sau de Demodoc în ce privește lungimea poemelor, cu siguranță era foarte diferit în privința tehnicilor poetice. Natura versului său poate oferi o parte importantă din răspuns.

Stilul poeziilor este „convențional”, adică ele se bazează nu doar pe folosirea de epitete şi de versuri repetitive sau de grupuri de versuri – care se găsesc, de asemenea, într-o mai mică măsură la un imitator cult precum Vergiliu dar şi pe o mulțime de expresii fixe care sunt folosite iar şi iar pentru a exprima o idee similară într-o parte similară a versului. Cel mai clar şi mai simplu exemplu este formula aşa-numitului substantiv-epitet.

Acestea constituie un sistem veritabil, în care fiecare zeu major sau erou dispune de o varietate de epitete din care alegerea este făcută exclusiv, în funcție de cât de mult şi ce parte dorește cântărețul să folosească din vers. Odiseu este numit divinul Odiseu, iscusitul Odiseu sau divinul şi mult răbdătorul Odiseu, pur şi simplu, în conformitate cu cantitatea de material care se potrivea în ceea ce rămânea din versul hexametric (cu șase picioare).

O barcă este descrisă ca fiind neagră, concavă ori simetrică, nu pentru a o deosebi de altele, ci doar în raport cu calitățile şi cerințele contextului ritmic. Întregul ansamblu substantiv-epitet este extensiv şi economic – cuprinde o mare varietate de subiecte cu foarte puține reluări ori suprapuneri inutile.

S-ar părea că un sistem atât de rafinat şi complex nu ar putea fi invenţia unui singur poet, ci trebuie să fi evoluat treptat într-o tradiție îndelungată, care avea nevoie de întindere şi economie din motive funcționale – care depindea de aceste unități frazale fixe datorită naturii sale orale, în care memoria, practica şi un tip de improvizație înlocuiau progresul deliberat, autocorector şi literal al compoziției scrise.

Desigur, restul vocabularului lui Homer nu este la fel de convențional ca substantivul-epitet (sau, un alt exemplu popular, ca expresiile de început şi final de discurs). Multe expresii, multe porțiuni de fraze sunt individual inventate pentru ocazia respectivă, sau cel puțin așa pare. Chiar şi aşa, există o componentă convențională puternică, preconcepută în limbajul artificial folosit de Homer, inclusiv în aspectele sale mai puțin evidente, cum ar fi aranjamentul de particule, conjuncții şi pronume.

Prin urmare, se pare că Homer s-ar fi pregătit ca un aed obișnuit, care a început (ca majoritatea cântăreților guslari iugoslavi de azi) prin crearea unui repertoriu de cântece de lungimi normale, preluate de la cântăreți deja consacrați. Cele mai mari aventuri eroice din trecut erau cu siguranță evidente în orice repertoriu, în special aventurile panelenice ale celor șapte împotriva Tebei, ale argonauților, şi atacul aheilor asupra Troiei.

Unele aspecte ale războiului troian se extinseseră deja în cântece de lungime neobișnuită, deși puteau fi duse la bun sfârșit la o singură ocazie. Cu toate acestea, procesul a fost, se pare, dezvoltat mai mult în realizarea monumentalei Iliada, alcătuită din peste 16 000 de versuri, care s-ar fi putut interpreta în patru sau cinci seri lungi. Acest progres înspre monumental, care cerea lucruri excepționale şi absurde de la ascultători, presupune un cântăreț cu o capacitate şi o reputație excepționale – unul care ar putea impune ascultătorilor o formă nouă şi destul de dificilă, prin geniul pur şi neobișnuit al cântecului său.

Sec. VIU î.Hr. a fost şi în alte privințe o epocă a inovației culturale, în foarte mare măsură în direcția monumentalității, iar templele imense (precum templul Herei din Samos) şi vasele funerare colosale (precum castroanele şi amforele în stil geometric din cimitirul Dipylon din Atena) se poate să fi dus la o analogie literară în ideea unei vaste epopei poetice despre războiul troian.

Într-un fel, Homer conta pe o tendință spre elaborare şi extindere a poeziei eroice orale cunoscute. Aedul nu obține un cântec de la un alt aed doar prin simplă memorare. El adaptează ce aude la propriile expresii, scene tipice şi teme şi tinde să substituie ce nu îi este familiar cu ceva ce știe deja ori să extindă textul prin adăugarea de materiale familiare, acolo unde lipsesc Fiecare aed dintr-o tradiție orală încearcă să dezvolte ceea ce dobândește.

Există un element de improvizație, precum şi de memorie, în însușirea de material nou; şi judecând după practicile cântăreților studiați, de la jumătatea sec. XIX încoace, din Rusia, Serbia, Cipru şi Creta, tendința de adaptare, elaborare şi îmbunătățire e ceva natural pentru toți poeții orali.

Publicat în H

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *