Homer în greacă Omiros

Stabilizarea textului

O întrebare importantă şi dificilă, care afectează acuratețea textelor homerice moderne, se referă la data când epopeile au devenit „fixe” – adică puse într-o formă scrisă dată, de vreme ce transmiterea pe cale orală este întotdeauna fluidă într-o anumită măsură. Un sistem de scriere alfabetică a pătruns în Grecia în sec. IX î.Hr. sau la începutul secolului VIII î.Hr.; înainte de acesta a fost un decalaj de 200 sau 300 de ani, după prăbușirea culturii miceniene şi dispariția scrierii lineare B (în care fiecare semn reprezenta în general o silabă), în timpul căreia Grecia nu a lăsat documente scrise.

În acest interval s-a format cu siguranță o mare parte din tradiția epică. Primele inscripții alfabetice care au supraviețuit, câteva dintre ele conținând rămășițe de vers hexametric, datează din cca 730 î.Hr. Prin urmare, dacă Homer a creat Iliada la un moment dat după 750 î.Hr., el s-ar fi putut ajuta de scris. Unii cercetători cred că aşa a făcut. Alții sunt de părere că poate nu cunoștea scrisul (întrucât alfabetizarea nu este în mod normal asociată cu creativitatea orală), dar i-a dictat poemul unui asistent care știa să scrie.

Iar alții cred că poemele s-au păstrat pe cale orală şi nu neapărat inexacte, cel puțin până la mijlocul sec Vil î.Hr., când „literatura”, în sensul exact, a apărut în poezia lui Arhiloh. Există şi obiecții cu privire la toate cele trei teorii, dar acest lucru poate fi general acceptat: utilizarea scrisului a fost în orice caz un ajutor, iar Homer s-a comportat în anumite privințe ca un poet oral tradițional.

Unii cercetători sunt convinși că unele dintre cele mai subtile efecte şi referințe în poezia Iui Homer ar fi improbabile fără posibilitatea de a consulta un text scris. Acest lucru este incert; cu siguranță, capacitățile poeților orali în această direcție îi surprind în permanentă pe savanți.

Se poate accepta însă că textele parțiale ale epopeilor erau folosite probabil de către poeții homerizi şi de recitatori profesioniști, cunoscuți sub numele de rapsozi (care nu mai creau poeme, ci doar le recitau şi abandonaseră folosirea lirei), în ultima parte a sec. VII î.Hr. Prima versiune completă se poate să fi fost cea stabilită drept standard pentru competițiile rapsodice în cadrul marilor sărbători cvadrienale de la Atena, numite Panatenee, în timpul sec. VI î.Hr.

Nici acest lucru nu a consolidat permanent textul, iar de atunci înainte, istoria epopeilor a fost una de denaturare periodică, urmată de acte tot mai eficiente de stabilizare. Răspândirea pe scară largă a poemelor, ca urmare a creșterii comerțului de carte ateniană în sec. V î.Hr., şi proliferarea bibliotecilor după sec IV î.Hr. au fost urmate de o lucrare critică a savantului alexandrin Aristarh din Samothrace în sec. II î.Hr., şi mult mai târziu de răspândirea unor texte minuscule corecte (în special celebrul manuscris cunoscut sub numele de Venetus A din Iliada), care încorporau cele mai bune rezultate ale cunoștințelor greco-romane în lumea bizantină a Evului Mediu.

Se pare ca fiecărui poem i s-au adăugat câteva fragmente la puțin timp după ce a fost compus; expediția nocturnă care duce la capturarea spionului troian Dolon şi care cuprinde cântul 10 al Iliadei, unele scene din Hades în cântul 11 din Odiseea şi o mare parte din finalul Odiseei, după versul 296 din cântul 23 (considerate de Aristarh încheierea originală) sunt candidații cei mai probabili, ținând cont de structură, limbă şi stil.

Chiar şi în afară de posibilităţile unei elaborări la scară medie, Iliada şi Odiseea exemplifică anumite inconsecvenţe minore ale tuturor poemelor transmise pe cale orală şi, uneori, se întrevede amalgamul de materiale tradiţionale într-o structură la scară largă. Cu toate acestea, impresia generală este aceea de unitate puternică.

Publicat în H

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *