Homer în greacă Omiros

Odiseea

Odiseea este mai degrabă moderată în exprimare, iar uneori mai difuză în progresia acțiunii, dar prezintă o structură mai complexă şi mai armonioasă decât Iliada.

Principalele elemente sunt întâmplările din Ithaca, unde Penelopa, soția lui Odiseu (Ulise), şi fiul lor, Telemah, sunt neputincioși în fața pețitorilor aroganți, pierzându-și nădejdea că Odiseu se va întoarce de la asediul Troiei; călătoria în secret a lui Telemah în Pelopones pentru a afla vești despre tatăl său, întâlnirile de acolo cu Nestor, Menelau şi Elena; călătoria periculoasă a lui Odiseu, căruia i se opunea însuși zeul mării, Poseidon, de pe insula lui Calypso spre cea a feacilor, şi povestirea (de la cântul 9 la cântul 12) a aventurilor sale fantastice după plecarea din Troia, inclusiv evadarea din peștera ciclopului Polifem; întoarcerea în Ithaca, singur, pe timpul nopții, la jumătatea poemului, întâlnirea sa cu zeița protectoare, Athena, deghizările sale meșteșugite, dezvăluirea identității sale credinciosului porcar Eumaeus şi apoi lui Telemah, planul lor complicat pentru a scăpa de pețitori şi îndeplinirea sângeroasă a acestuia. În cele din urmă, este recunoscut de către credincioasa Penelopa, îi povestește acesteia aventurile sale, se întâlnește cu bătrânul său tată, Laertes, şi restaurează stabilitatea în regatul insulei Ithaca, cu ajutorul Athenei.

Influența lui Homer pare să fi fost mai puternică în unele dintre componentele cele mai remarcabile ale epopeilor. Participarea zeilor poate pune în evidență acțiunile umane şi le poate face să pară triviale – sau tragice; acest lucru trebuie să fi făcut pentru mult timp parte din tradiția eroică, însă frecvența şi bogăția de grupuri divine din Iliada sau relația personală ciudată şi ambivalență dintre Odiseu şi Athena în Odiseea reflectă probabil gustul şi capacitatea creatorului principal.

Numeroasele fațete ale bătăliei, realismul echivoc al morții în o sută de forme au fost elaborate de predecesorii lui Homer, dar până atunci nu fuseseră folosite cu un efect atât de intens şi de complex, în comparațiile lungi, numite homerice, tensiunea acțiunii eroice este eliberată de intervenția edificatoare a unei lumi contemporane destul de diferite, adesea pașnice, în imagini extinse de multe ori dincolo de punctul imediat al comparației.

Aceste comparații, cel puțin în privința poziției şi detaliului, depind de creatorul principal. Şi totuși, dincolo de astfel de intuiții generale, încercarea de a izola contribuțiile sale speciale devine de multe ori dăunătoare. Iliada şi Odiseea îşi datorează statutul unic unei confluențe creatoare şi neanalizabile dintre tradiție şi proiectare, stabilității cristaline a unui stil convențional şi spontaneității mobile a unei viziuni personale geniale. „Homer” presupune, mai presus de toate, această fuziune.

Rezultatul este un amalgam impresionant de putere literară şi de rafinament. Cu toate acestea, Iliada şi Odiseea își datorează superioritatea nu atât de mult vechimii şi locului lor în ansamblul culturii grecești, ci succesului atemporal în exprimarea la scară largă atât a triumfului, cât şi a frustrării vieții umane.

Deși întreaga literatură trebuie să aibă o legătură cu acest fapt într-o anumită măsură, poemele epice nu sunt acolo unde ne așteptăm să le găsim. Ele se ridică deasupra grijilor imediate ale luptei eroice sau conflictului cu zeii şi natura sau împotriva forțelor atroce şi realizează acest lucru cu ajutorul unei limbi poetice de mare simplitate şi rafinament, al unei tehnici narative necizelate şi surprinzător de variabile, precum şi al unui nucleu de narațiuni remarcabile plasate în timpul războiului troian şi după acesta.

Marea lor forță se găsește, probabil, în calitatea dramatică, deoarece o mare parte din fiecare poem e compusă din conversație şi discursuri, în care retorica este ținută ferm sub control, iar personajele individuale apar în timp ce se confruntă reciproc sau cu zeii, pentru un sfat, întrebări, dorințe, resemnare şi pasiune. Ahile, Hector, Menelau, Ajax, Odiseu şi ceilalți dobândesc un fel de strălucire eroică, pe care însăși tragedia greacă, descoperită ulterior, nu o poate imita cu ușurință.

Acesta este, în parte, rezultatul arhaismului acestor povesti foarte vechi, pe care tehnicile speciale de compoziție monumentale nu au încercat niciodată să îl ascundă; dar depinde şi de ceva care se suprapune peste arhaism, şi anume o calitate pur mitică, o calitate care conferă acestor povesti ceva din valabilitatea universală la care aspiră întreaga literatură şi pe care Homer a realizat-o coerent şi cu o ușurință aparentă, care este însă cu siguranță înșelătoare.

Publicat în H

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *