Homo erectus – (în latină, omul în picioare)

Structura corporală

O mare parte dintre fosilele descoperite în Java şi China sunt oase craniene, maxilare şi dinți. Câteva oase rupte ale membrelor găsite la Zhoukoudian au furnizat puține informații. Este posibil ca femurul complet, excavat de Dubois la Trinil, să fie mai recent ca vârstă decât celelalte fosile găsite acolo şi nu poate fi atribuit lui H. erectus.

Nu este însă o surpriză faptul că accentul descriptiv s-a pus mai degrabă pe forma craniului, decât pe alte părți ale scheletului. Descoperirile ulterioare din Africa (în special în siturile Olduvai şi lacul Turkana) au oferit o imagine mai completă a anatomiei lui H. erectus.

Craniul lui H. erectus, cu profilul căzut, şi capacitatea medie endocraniană (a creierului) mai mică de 1 000 cm3, este diferit de cel al celorlalți oameni. Capacitatea medie endocraniană a lui Homo sapiens modern, de exemplu, este de 1 350 cm3, cu toate că variația pentru omul recent poate fi estimată probabil între 1 000 şi 2 000 cm3. Partea superioară a intervalului maxim estimat pentru capacitate endocraniană a lui H. erectus (1 200 cm3) se suprapune astfel cu valorile mai mici presupuse pentru Homo sapiens.

O diferență în dimensiunea estimată a creierului este aproape clară între populațiile H. erectus din Java şi cele din Zhoukoudian. Cu alte cuvinte, capacitatea medie a fosilelor din Zhoukoudian o depășește pe cea a celor din Java cu cca 160 cm3. Există, totuși, un craniu anormal mai vechi de la Gongwangling, China, care este aproximativ contemporan cu unele fosile din Java.

Acesta împarte cu grupul din Java o capacitate craniană mai mică (780 cm3). Teoretic, diferența de mărime a creierului între cele două grupuri de fosile din Asia poate fi o consecință a evoluției ulterioare în rândul populațiilor de H. erectus de mai târziu. Dar ea poate fi pur şi simplu interpretată ca o presupusă variaţie între sexe sau între două populații separate ori subspecii de H. erectus. Mai multe valori africane sunt de asemenea disponibile, iar în cazul indivizilor de la Koobi Fora şi Olduvai, acestea variază de la cca 850 la 1 067 cm3.

Deși capacitatea craniană a lui H. erectus nu corespunde cu cea a lui Homo sapiens, ea depășește cu mult capacitățile australopitecilor. Diferența dintre Australopithecus şi H. erectus este puțin mai mare decât cea dintre H. erectus şi Homo sapiens. În vechiul interval se potrivesc capacitățile craniene ale lui H. habilis şi H. rudolfensis. În mod evident, nu s-a spus ultimul cuvânt cu privire la relațiile dintre aceștia.

Pe lângă capacitatea creierului, craniile de H. erectus prezintă o serie de alte caracteristici distinctive. Fața, care este conservată doar la câteva specimene, are o structură masivă, iar zonele inferioare sunt proeminente. Osul care formează peretele nasului este mai subţire şi mai răsfrânt decât al primilor Homo sau al lui Australopithecus, iar puntea nazală este destul de ridicată şi proeminentă.

Această evoluție sugerează că H. erectus era bine echipat pentru a conserva umiditatea, care altfel s-ar fi pierdut în timpul expirației. Un astfel de avantaj fiziologic i-ar fi permis primului H. erectus african să călătorească perioade mai lungi într-un mediu arid. Cutia craniană este căzută, cu oase groase şi porțiuni care se îngustează înspre vârf. Deasupra orbitelor, arcada este foarte proeminentă (torus supraorbital).

Fruntea este aplatizată, iar partea craniului aflată chiar în spatele arcadei este foarte comprimată dintr-o parte în alta. O coamă sau creastă joasă din os se extinde la unele cranii de la osul frontal de-a lungul liniei mediane şi există tendința unor creste foarte puternic dezvoltate în regiunea urechii. Craniul, care este lat la bază, este brăzdat de o altă creastă.

Zona în care se prind mușchii gâtului este mult mai mare decât la H. habilis sau Homo sapiens. Alte caracteristici distinctive pentru H. erectus se pot găsi pe partea inferioară a craniului, în special la nivelul îmbinării maxilarului. Maxilarul inferior este adânc şi robust şi îi lipsește o bărbie evoluată. Dinții sunt, în general, mai mari decât ai lui Homo sapiens.

Femurul este cea mai frecventă fosilă necraniană recuperată. În afară de specimenul curios de la Trinil, mai multe femururi au fost găsite la Zhoukoudian şi chiar şi mai multe au fost recuperate din situri din Africa. Aceste oase se aseamănă cu cele ale oamenilor moderni, H. erectus deplasându-se eficient în poziție verticală. Scheletul său este robust, sugerând că stilul de viață al lui H. erectus presupunea efort fizic.

Oasele membrelor, de asemenea, furnizează informații cu privire la talia lui. Mărimea influențează comportamentul şi diverse aspecte ale anatomiei, inclusiv în privința proporțiilor corporale. O măsură a taliei este înălțimea. Femururile descoperite la Zhoukoudian şi Koobi Fora sunt prea rupte ca să ofere o bună estimare a înălțimii acelor persoane, dar s-au făcut măsurători exacte ale scheletului băiatului găsit la Nariokotome. Deși el nu era pe deplin dezvoltat, se crede că ar fi ajuns la 180 cm în înălțime.

Structura corporală a lui H. erectus, așa cum este conservată în fosile, este diferită de cea a lui Homo sapiens, de unde şi clasificarea acestuia ca specie separată. Părți ale scheletului lui sunt mai robuste, dar altfel este comparabil cu cel al oamenilor moderni. Creierul este relativ mic, deși nu atât de mic precum cel al lui Australopithecus şi H. habilis.

Spre deosebire de Homo sapiens şi H. habilis, speciile ulterioare de Australopithecus şi H. erectus au oasele craniului groase şi arcadele foarte dezvoltate. Unii paleoantropologi susțin că H. erectus are caracteristici ce nu sunt prezente la presupușii lui strămoși sau la Homo sapiens şi că H. erectus asiatic – având craniu gros şi protuberanțe la nivelul craniului – nu s-ar fi putut afla într-o linie evolutivă directă cu Homo sapiens, observând că primii Australopithecus şi H. habilis sunt mai vechi, dar aveau craniile mai asemănătoare cu al nostru, cu oase subţiri şi doar câteva protuberanțe modeste pe craniu.

Acești cercetători indică în schimb spre primul H. erectus african, uneori menționat ca specie distinctă, H. ergaster, ca fiind strămoșul cel mai plauzibil. Se consideră că această specie a evoluat, probabil printr-o etapă intermediară (H. heidelbergensis), în direcția omului modern.

O astfel de explicație a arhivei de fosile poate fi incorectă. De fapt, există dovezi foarte puține despre variabilitatea acestor caracteristici, cum ar fi grosimea craniană şi ornamentele externe ale craniului, în rândul chiar şi a unei singure populații de H. erectus, ca să nu mai vorbim de populaţii diferite, dispersate pe două sau trei continente mari. Practic, nu se ştie nimic cu privire la condiţiile climatice sau ecologice în care a avut loc îngroşarea craniului.

De asemenea, nu se cunoaşte relaţia dintre creşterea craniului şi extinderea creierului, care este o caracteristică surprinzătoare a evoluţiei umane. Acestea şi multe alte întrebări trebuie să primească un răspuns înainte ca H. erectus să fie confirmat sau infirmat drept strămoşul lui Homo sapiens. Între timp, tot ce se poate spune cu certitudine este că H. erectus, într-un sens geografic larg, pe parcursul a peste un milion de ani, a evoluat de la pre-Homo erectus (probabil H. habilis sau H. rudolfensis) în post-Homo erectus – adică spre H. heidelbergensis sau poate direct la arhaicul Homo sapiens.

Publicat în H

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *