Homo erectus – (în latină, omul în picioare)

Comportament

La Zhoukoudian, rămășițele lui H. erectus au fost găsite într-o peşteră şi în depozite din crevase. Deși acest lucru nu dovedește că acești humanoizi obișnuiau să locuiască în peșteră, dovezile suplimentare ale rămășițelor aferente – cum ar fi bucăți de piatră, oase de animale carbonizate, colecţii de seminţe şi ceea ce ar putea fi vetre vechi şi cărbuni – sunt indicii că H. erectus a petrecut anumite perioade de timp în grotele din Zhoukoudian.

Pe de altă parte, rămăşiţele de la Lantian, Trinil, Sangiran şi Mojokerto, precum şi de la Tighenif, Olduvai şi Koobi Fora au fost găsite în situri deschise, uneori în prundişul izvoarelor şi în argilă, alteori în gresie sau albii de lac. Acestea sugerează că H. erectus a trăit şi în tabere deschise pe malurile râurilor sau ale lacurilor, iar apropierea de apă era crucială pentru supravieţuire.

Aceste presupuse locuri de campare au fost descoperite în urma săpăturilor şi conţineau o mulţime de instrumente şi vârfuri din piatră care au apărut cu siguranţă prin prelucrare umană. Oase de animale fracturate şi parțial arse găsite în situri indică faptul că H. erectus vâna sau aduna carnea animalelor moarte.

Fără îndoială că stăpânirea focului a fost un factor important în colonizarea regiunilor mai reci. Se pare că această descoperire ar fi accelerat migrațiile oamenilor spre zone mai răcoroase, adesea glaciale, din Europa preistorică. Mai devreme sau mai târziu, oamenii au început să-şi gătească mâncarea, reducându-se astfel activitatea pe care o solicitau dinţilor.

Acest fapt, la rândul lui, se pare că a jucat un rol important în minimizarea avantajului evolutiv al dinţilor mari, de vreme ce mâncarea gătită avea nevoie de mult mai puţină tăiere, rupere şi măcinare decât necesitau alimentele brute. Această relaxare a presiunii selective care favoriza supravieţuirea persoanelor cu dinţii mari şi puternici ar fi dus direct la o reducere a dimensiunii dinţilor – un aspect important, dat fiind că aceasta este una dintre trăsăturile care îl deosebeşte pe Homo sapiens de H. erectus.

În Zhoukoudian există semne că oamenii stăpâneau focul acum 400 000 de ani. Cercetătorii au descoperit acumulări de cenuşă şi de cărbune care se asemănau cu vetrele şi este posibil ca H. erectus să fi folosit focul în peşteri pentru a se încălzi şi a-şi prepara hrana. Cu toate acestea, cercetări mai recente arată că măcar o parte din „cenuşă” reprezintă probabil sedimente depuse de apă. Totuşi, sunt prezente oase arse, iar acestea pot vorbi despre capacitatea locuitorilor din Zhoukoudian de a frige carnea.

Alte semne ale culturii lui H. erectus sunt instrumentele găsite în aceleaşi depozite unde se aflau şi oasele lor. Uneltele de tăiat şi vârfurile din pietre mici caracterizează depozitele din Zhoukoudian şi din Dmanisi; ambele aparţin familiei culturii uneltelor de piatră. La Tighenif, în Africa de Nord-Vest, H. erectus a fost găsit alături de instrumente din tipuri complet diferite de piatră; acestea cuprind topoare de mână cu două tăişuri şi răzuitoare, care au fost caracterizate de arheologi ca reprezentând cultura timpurie acheuleană.

Aceasta este o parte din complexul topoarelor de mână din cultura acheuleană, ale căror rămăşiţe sunt răspândite pe regiuni mari din Europa şi Africa. O cultură acheuleană este cunoscută, de asemenea, şi la Olduvai, care este o forma mai veche de prelucrare în piatră, denumită cultura Oldowan, dar asociaţiile culturale exacte ale acestor unelte de piatră cu H. erectus din Africa (exemplificat prin OH 9) sunt nesigure.

Prin urmare, H. erectus a fost găsit în unele părți ale lumii alături de instrumente de piatră, iar în alte locuri cu unelte ale culturii acheulene, precum toporul de mână cu două tăişuri. Numeroase oase de animale s-au descoperit, de asemenea, cu rămăşiţe ale lui H. erectus, şi, uneori, aceste oase par că au fost deliberat rupte sau carbonizate. Conform acestor dovezi, s-a presupus uneori că H. erectus era vânător.

Creierul, mărimea corporală şi uneltele fabricate de H. erectus erau superioare celor aparținând lui Australopithecus sau H. habilis, încât este foarte probabil ca tehnicile de colectare a alimentelor, inclusiv vânătoarea, să fi fost îmbunătățite. Mulți oameni de știință susțin că Australopithecus şi H. habilis erau mai mult necrofagi decât vânători, probabil, în cel mai bun caz, niște oportuniști care profitau de șansă atunci când un animal slab, tânăr sau bolnav le întretăia calea, într-adevăr, multe dintre oasele descoperite în depozitele australopitecilor aparțin unor animale foarte tinere sau bătrâne.

Deși au fost recuperate oase de animale mai mari din depozitele lui H. habilis, acestea prezentau urme de dinţi de prădători nonumani, precum şi urme de tăieturi. H. erectus, pe de altă parte, pare să fi fost un vânător evident, a cărui pradă includea animale din toate grupele de vârstă.

Se poate presupune că, la fel ca la vânătorii de azi, cum ar fi africanii din populația san (boşimani) şi aborigenii australieni, carnea obținută de la vânătoare forma doar o parte din alimentația lui H. erectus. Alte feluri suculente de hrană puteau fi furnizate de șerpi, păsări şi ouăle acestora, lăcuste, scorpioni, miriapode, țestoase, șoareci şi alte rozătoare, arici, pește şi crustacee.

Chiar şi -copiii ar fi putut prinde multe dintre acestea – așa cum o fac în prezent, în deșertul Kalahari din Africa, înainte de a li se permite să însoțească la vânătoare oamenii mai în vârstă. Legumele – frunze cărnoase, fructe, nud, rădăcini şi tuberculi – erau cu siguranță importante în alimentația lui H. erectus. Rezerve de semințe de ulm, de exemplu, au fost găsite în depozitele rupestre din Zhoukoudian. Se pare că există o mică îndoială că H. erectus era omnivor, pentru că un astfel de regim alimentar este cel mai oportunist dintre toate, iar omul modern este cea mai oportunistă primată în viață.

H. erectus a fost probabil primul dintre cei mai mari oportuniști şi probabil acest atribut a înzestrat specia cu adaptabilitate şi flexibilitate evolutivă.

O altă întrebare cu privire la cultura lui H. erectus este dacă există dovada vreunui ritual. Nu există nici un semn că aceștia își îngropau morții: nu a fost găsit nici un cimitir complet şi nici morminte, obiecte funerare sau ocru roșiatic (un mineral utilizat drept vopsea de către oamenii de mai târziu) pe oase sau în preajma acestora. Canibalismul a fost indicat odată de descoperirile din Ngandong (Solo) şi Zhoukoudian, dar există puține dovezi credibile care să susțină o astfel de ipoteză.

Publicat în H

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *