învățare

Proces din care sunt dobândite modificări ale cunoștințelor, abilităților, obiceiurilor sau tendințelor unui individ, existente la un moment dat, prin intermediul experienței, al practicii sau al studiului.

Învățarea presupune procese asociative (vezi asociere; condiționare), puterea de a face distincția între informațiile senzoriale, învățarea psihomotorie şi perceptuală (vezi percepție), imitarea, formarea de concepte, soluționarea problemelor şi intuiția/perspicacitatea. Învățarea la animale a fost studiată de etologi şi de specialiștii în psihologie comparată, ultimii făcând paralele explicite cu învățarea la oameni (vezi etologie).

Primele experimente referitoare la învățarea asociativă au fost făcute de Ivan Pavlov în Rusia şi de Edward L. Thorndike în SUA. Criticii primelor teorii stimul-răspuns (S-R), cum ar fi Edward C. Tolman, au obiectat că acestea sunt ultrareducţioniste şi nu ţin seama de activitățile interne ale subiecților.

Cercetătorii psihologiei Gestalt au remarcat importanța modelelor şi formelor în percepție şi în învăţare, iar lingviștii structuraliști au observat că învățarea limbajului se bazează pe o „gramatică” moștenită genetic. Specialiștii în psihologia dezvoltării umane, cum ar fi Jean Piaget, au evidenţiat stadii de creştere în procesul învățării.

Mai recent, cognitiviștii au studiat învățarea ca formă a procesării informației, iar unii cercetători ai creierului, de ex. Gerald Maurice Edelman, au considerat că gândirea şi învăţarea implică un proces continuu de creare de căi la nivel cerebral. Alte subiecte de cercetare sunt atenţia, înțelegerea, motivaţia şi învățarea transferenţială.

Vezi şi genetică a comportamentului; behaviorism; psihologie educațională; imprinting; instinct; inteligență.

Publicat în I

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *