lege naturală

În jurisprudență și în filozofia politică, sistem de drept sau de justiție comun întregii omeniri și care își are sursa mai degrabă în natură decât în regulile societății, numite şi drept pozitiv. În filozofia științei, judecată generală care descrie şi/sau explică evoluția evenimentelor naturale (de ex. legile mișcării ale lui Newton).

Acestui concept i se poate stabili originea la Aristotel, care susținea că ceea ce este „corect după natură” nu este întotdeauna „corect după lege”. Într-o formă sau alta, existența legii naturale a fost susținută de stoici (vezi stoicism), de Cicero, de juriștii romani, de Sf. Pavel, de Sf. Augustin, de Grațian, de Toma d’Aquino şi Duns Scotus, de William Ockham şi de Francisco Suârez. În perioada modernă, Hugo Grotius a insistat pe faptul că legea naturală rămâne valabilă chiar şi în ipoteza în care Dumnezeu nu există, iar Thomas Hobbes a definit legea naturală ca „un precept de ordine generală, descoperit de către rațiune, prin intermediul căruia un om este oprit să facă ceea ce este dăunător pentru viața sa”.

Hobbes a încercat să construiască un sistem de drept deducând legile pe cale rațională, plecând de la o ipotetică stare naturală şi de la ideea unui contract social între guvernanți și supuși. John Locke s-a distanțat de Hobbes, descriind starea naturală ca pe o societate primitivă în care oameni egali și liberi respectă legea naturală. Jean-Jacques Rousseau a postulat existența „bunului sălbatic”, virtuos în izolarea sa şi condus de două principii „anterioare rațiunii”: instinctul de conservare şi mila. Declarația de Independență se referă doar pe scurt la „legile naturale” înainte de a menționa egalitatea şi alte drepturi „inalienabile” ca fiind „evidente prin ele însele”.

Declarația drepturilor omului şi ale cetățeanului, redactată în Franța, afirmă libertatea, dreptul la proprietate, securitatea personală şi rezistența la opresiune ca „drepturi naturale imprescriptibile”. Interesul pentru conceptul de lege naturală a scăzut dramatic în sec. XIX, în parte ca rezultat al atacurilor sceptice din partea lui Jeremy Bentham şi a altor susținători ai utilitarismului; el a renăscut la jumătatea sec. XX, în lumina crimelor comise de regimul nazist în Al Doilea Război Mondial. Scepticismul față de legea naturală şi de drepturile naturale a rămas totuși puternic, iar autorii ulteriori vorbesc aproape invariabil despre drepturile omului mai degrabă decât despre cele naturale.

Publicat în L

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *