lingvistică

Studiu al naturii şi structurii limbii.

Lingviștii folosesc în cercetarea limbilor tehnici sincronice (descriind o limbă așa cum exista într-o anumită epocă) sau diacronice (urmărind dezvoltarea limbii de-a lungul istoriei). Filozofii greci ai sec V î.Hr., care au dezbătut originile limbii umane, au fost primii occidentali interesați de teoria lingvistică.

Prima gramatică grecească completă, scrisă de Dionysos Thrax în sec I î.Hr., a fost un model pentru gramaticienii romani, ale căror lucrări au condus la gramaticile vernaculare ale Evului Mediu şi ale Renașterii. Odată cu dezvoltarea lingvisticii istorice în sec XIX, Ferdinand de Saussure a fondat școala structuralistă de lingvistică, care analiza vorbirea efectivă pentru a cerceta structura profundă a limbajului.

În anii 1950, Noam Chomsky a contestat tehnica structuralistă, susținând că lingvistica trebuie să studieze cunoașterea inconștientă a limbii de către vorbitorii nativi (competență), nu limbajul produs efectiv de ei (performanță). Abordarea lui generală, cunoscută ca gramatică generativă, a fost larg estimată în deceniile ulterioare ca teorie extinsă standard, ca abordare a principiilor şi parametrilor şi ca program minimal.

Alte teorii gramaticale dezvoltate începând cu anii 1960 au fost gramatica structurii generalizate a frază, gramatica lexical-funcțională, gramatica relațională şi gramatica cognitivă. Accentul pus de Chomsky pe competența lingvistică a influențat puternic dezvoltarea unor științe înrudite, cum ar fi psiholingvistica şi neurolingvistica. Alte domenii înrudite sunt lingvistica antropologică, lingvistica computațională, lingvistica matematică, sociolingvistica şi filozofia limbajului.

Publicat în L

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *