Petru Maior

(cca 1756, Târgu Mureş, România – 14.02.1821, Bucureşti)

Istoric şi filolog român.

Reprezentant de frunte al Școlii Ardelene. După studii la Târgu Mureș, Sibiu, Blaj, Roma şi Viena, a devenit canonic greco-catolic şi (din 1780) profesor de logică, metafizică şi drept natural la Seminarul din Blaj. În lucrările sale de istorie şi filologie a fost susținător consecvent al tezei originii pur romane a poporului român (Istoria pentru începutul românilor în Dachia, 1812) şi al caracterului exclusiv latin al limbii române (Disertaţie pentru începutul limbei românești, Orthografia romana sive latino-valachica, 1819).

A susţinut cu ardoare şi spirit polemic teza continuității istorice neîntrerupte a românilor în fosta Dacie traiană. S-a numărat printre redactorii principali ai Lexiconului de la Buda (1825) şi ai memoriului Supplex Libellus Valachorum (1791). Alte scrieri: Procanon (1783), Istoria bisericii românilor (1813).

Publicat în M

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *