Walt Disney

Această lecţie nu a rămas neremarcată de tânărul Walt Disney, care lucra atunci la studioul de film Laugh-O-gram din Kansas, Missouri.

Primul său personaj important, Oswald, iepurele norocos, era o copie evidentă a lui Felix; când a pierdut drepturile asupra personajului într-o dispută cu distribuitorul său, Disney a modificat pur şi simplu urechile lui Oswald şi l-a produs pe Mickey Mouse.

Decizia lui Disney de a crea un desen animat sincronizat cu noutatea sunetului a fost mult mai revoluţionară. Vaporul Willie (Steamboat Willie, 1928), al treilea film cu Mickey, a făcut vâlvă în ţară. Un element lipsă – sunetul – a fost adăugat animaţiei, producând iluzia de viaţă mult mai completă şi mai magică.

Ulterior, Disney avea să adauge muzică sincronizată cu grijă în Dansul scheletelor (The Skeleton Dance, 1929), cele trei benzi de la Technicolor numite Flori şi copaci (Flowers and Trees, 1932), precum şi iluzia de adâncime, creată cu camera sa multiplan, în Vechea moară (The Old Mill, 1937).

Cu fiecare pas, Disney părea să se apropie de un naturalism perfect, un realism de pictor care amintea de lucrările academice ale sec. XIX. Vrăjitorul tehnic obişnuit al lui Disney era Ub Iwerks, un prieten din copilărie care l-a urmat la Hollywood şi care a creat camera multiplan şi tehnicile de sincronizare care au făcut ca desenele cu Mickey Mouse şi seria Simfoniile absurde (Silly Symphonies) să pară atât de robuste şi complet dimensionate.

Pentru Disney, pasul final a fost Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici (Snow White and the Seven Dwarfs, 1937). Deşi nu era primul desen animat, a fost primul pentru care s-au folosit tehnici de ultimă oră şi primul care a avut parte de o mare lansare în stil hollywoodian. În loc să îşi amuze audienţa cu şoareci vorbitori şi cu vaci cântătoare, Disney voia să le ofere o experienţă dramatică pe cât de profundă îi permitea mediul; el şi-a rememorat propria copilărie nefericită pentru a interpreta această poveste complexă despre părăsirea de către mamă, gelozia mamei vitrege şi năvala pasiunilor adulte.

Prin insistenţa crescândă asupra realismului fotografic, în filme precum Pinocchio (1940), Fantasia (1940), Dumbo (1941) şi Bambi (1942), şi prin faptul că imita viaţa reală prea bine, Disney părea că încearcă cu perversitate să fie scos din afacere. Această tentaţie nu a fost urmată şi de principalii rivali ai lui Disney din anii 1930, toţi ajungând să se specializeze în propriile moduri de transformare stilizată.

Publicat în A

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *